Spune-le oficialilor STOP stare de urgență!

De aproape o lună, suntem ținuți în casă cu forța, amenințați cu măsuri extreme și  amenzi abuzive, suntem intoxicați cu substanțe chimice sub pretextul igienizării și suntem dezinformați sistematic de massmedia și grupurile de comunicare oficiale care ne anunță cifrele cazurilor de infectare și a deceselor din ultima perioadă. Drepturile noastre constituționale nu sunt respectate.

Nu mai este un secret pentru foarte multă lume că, persoanele decedate au murit din cauza gravelor afecțiuni preexistente de care sufereau, așa cum ar fi murit și anul trecut, dacă o simplă viroză le-ar fi agravat starea și le-ar fi cauzat complicații.

Deși se dorește testatea tuturor cetățenilor, testele pot fi deja contaminate cu COVID-19 sau fals pozitive și nesigure. Multă lume se îndoiește deja că acest virus există sau că este atât de periculos precum îl descriu oficialii, presa & massmedia.

Cert este că această carantină și starea de urgență, încep să-și piardă din temei în timp ce cauzează daune majore asupra sănătății noastre fizice și psihice și au un impact extrem de negativ asupra stării noastre financiare. Nici nu mai menționăm consecințele economice și sociale care ar putea exista în cazul în care starea de urgență ar fi prelungită.  Oamenii și-au pierdut încrederea în autorități, în canalele de comunicare oficiale și în faptul că măsurile aplicate sunt în favoarea sănătății, siguranței și a bunăstării populației.

Așadar, este momentul să ne adresăm în număr cât mai mare, pe cale pașnică, civilizat, celor care sunt responsabili de această situație, cerându-le să încheie starea de urgență imediat. Pentru acest lucru, este necesar să copiați modelul de mesaj de mai jos și să îl trimiteți către toți cei incluși cu adresa de e-mail în acest-document*:

*Dacă trimiteți e-mailurile de pe telefon, este necesar să salvați documentul în telefon și să copiați adresele din word-ul salvat la destinatarii e-mailului.

Titlu e-mail: Solicit încheierea imediată a Stării de Urgență și anularea Ordonanțelor Militare din perioada carantinei

Bună ziua,

Vă scriu în calitate de cetățean al României, locuitor al orașului ….. Prin acest mesaj, vă solicit pe cale pașnică și civilizată, să dispuneți de anularea stării de urgență precum și a tuturor ordonanțelor lansate începând cu data de 18 martie și până în prezent.

Având în vedere multitudiniea de informații, scăpate din culisele acestei pandemii, care indică faptul că statisticile oficiale a cazurilor de coronavirus și decesele din această perioadă nu sunt veridice, doresc să îmi manifest dezacordul față de decizia de prelungire a stării de urgență. Regret nespus tragediile suferite de familiile celor care au decedat în ultima perioadă, însă aceste decese cauzate de comorbidități, nu constituie un motiv solid pentru prelungirea condițiilor în care ne forțați să trăim în prezent.

Tot mai multe persoane, chiar și medici, persoane care au fost suspecte sau consemnate pe caz de coronavirus, apropiații și rudele lor confirmă faptul că testarea de COVID-19 este nevalidă, decesele sunt cauzate de afecțiunile preexistente, nu de coronavirus, iar starea de urgență impusă nu are niciun temei. Suspecții riscă să fie testați cu teste contaminate sau nesigure iar, sub pretextul igienizării, suntem intoxicați cu substanțe nocive.
Oamenii sunt ținuți fără motiv în izolare sau în spital, lăsați să moară de foame și de sete sau din lipsa de medicamente. Ceea ce generează deciziile conducerii acestei țări este inuman!
În timp ce alte țări europene au relaxat deja condițiile și au redus măsurile de izolare pe bună dreptate, în România, se preconizează prelungirea stării de urgență!
În consecință, îmi pierd din ce în ce mai mult încrederea în declarațiile oficialilor, autorităților, în canalele oficiale de comunicare, în presă și massmedia.

Odată cu anunțarea carantinei și a ordonanțelor militare care au urmat, atât eu cât și familia mea, am fost supuși direct și indirect la presiuni fizice/psihice, condiții de viață precare și la încălcarea drepturilor și obligațiilor legale garantate de către Constituția României, de legile statului român, precum și de Convenția Internațională a Drepturilor Omului. Am ajuns să am condiții de trai extrem de dificile (alimentație, neplata utilităților, imposibilitatea de a îmi asigura mie și familiei mele medicația necesară și un regim de viață sănătos).

Consider că măsurile impuse de dvs. îmi afectează sănătatea fizică și mentală și mă aduc în imposibilitatea financiară de a mai avea grijă de mine și de familia mea. Atât aceste măsuri, presiunea cât și panica nefondată, răspândită sistematic de autorități și massmedia, sunt un factor major de instabilitate emoțională și nesiguranță pentru absolut toată lumea. Există tot mai multe dovezi că forțele de ordine agresează fizic și amendează abuziv cetățenii pentru simplul motiv că merg pe stradă. Aceste lucruri sunt abominabile, cauzează teroare și nesiguranță, încalcă flagrant drepturile omului și sunt consecințele măsurilor impuse de dvs.!

Mi se încalcă dreptul la dreptul la liberă circulație, mai ales în interes profesional, libertatea religioasă și spirituală prin interzicerea de a participa la slujbe / practicarea exercițiilor de relaxare și meditație în grup și alte activități care îmi asigură sănătatea fizică și mentală. Mi se încalcă dreptul la socializare, recreere în aer liber, practicarea regulată a unui sport, plimbare, oxigenare corespunzătoare și deplasări obișnuite. Nimic nu dăunează mai mult imunității decât lipsa vitaminei D care nu poate fi absorbită și sintetizată decât de la soare, lipsa surselor naturale și proaspete de hrană, expunerea la canale de propagare constantă a fricii și izolarea.

Așadar, consider că sunteți pe deplin responsabil de vătămarea sănătății mele fizice și psihice, cea a familiei mele, a celor dragi mie, precum și de degradarea situației mele financiare.

Pandemia de coronavirus a însemnat pierderea locurilor de muncă pentru sute de mii de români. Zeci de fabrici și-au închis porțile și își roagă angajații să aștepte finalul perioadei de șomaj tehnic, în care primesc doar trei sferturi din salarii. Sute de mii de români sunt șomeri. Unii au rămas fără bani de mâncare.
Astfel, sunteți responsabil de distrugerea economiei naționale și de consecințele acestui lucru în perioada următoare.

Din ce în ce mai mulți cercetători avertizează că izolarea în spații închise și lipsa de mișcare sunt extrem de dăunătoare pentru organism.
12 virusologi eminenți avertizează că panica pandemiei de Covid-19 a dus la măsuri grotești, absurde, nejustificate, cu un impact inimaginabil asupra sănătății și economiei.

Directorul Institutului de Virusologie de la Spitalul Universitar din Bonnhas,  Germania, profesorul Hendrik Streeck, afirmă că virusul nu se răspândește atât de ușor iar măsurile de distanțare socială sunt exagerate și nemotivate.

Prof. dr. Karin Molling, unul dintre cei mai apreciați virusologi germani, șefa grupului de cercetări a Institutului de Genetică Moleculară ”Max Planck” din Berlin s-a declarat total împotriva carantinei, afirmând că ”trebuie să protejăm persoanele în vârstă”. Virusulogul german consideră că tinerii și cei care fac față fără prea multe probleme coronavirusului, trebuie pur și simplu lăsați liberi, să se infecteze unul de la altul, pentru a se dezvolta, astfel, în mod natural, imunizarea împotriva COVID-19.

Știu că există deja o serie de demersuri și solicitări din ce în ce mai vehemente la adresa conducerii pentru încheierea strării de urgență și că deputații resping prelungirea acesteia în România.

Știu că legalitatea ordonanțelor militare a fost desființată deja de un reputat profesor de Drept din Târgu-Mureș și că un judecător le cere colegilor din cadrul Curții de Apel Iași să dispună anularea Ordonanței Militare nr. 1 din acest an, emisă după constatarea pandemiei cu coronavirus.

Mai știu că a fost adresat un memoriu către Avocatul Poporului pentru sesizarea Curții Constituționale legat de neconstituționalitatea dispozițiilor din OUG 34/2020 cu privire la faptele contravenționale și sancțiunile aplicabile în perioada stării de urgență.
Într-un comunicat dat publicității pe 7 aprilie, Avocatul Poporului sugerează românilor să atace în instanță amenzile imense date în timpul stării de urgență de către autorități. Mai mult, Renate Weber arată și pașii care trebuie urmați ulterior, respectiv sesizarea CCR în timpul proceselor de contestare a amenzilor, semn clar că la nivel înalt se știe că unele decizii ale guvernanților au încălcat Constituția.

Doresc să vă informez că, în cazul în care nu se vor anula imediat starea de urgență precum și toate ordonanțele lansate de la anunțarea ei și până în prezent, mă voi alătura tuturor inițiativelor civice și juridice care contestă măsurile luate de dvs. în ultima perioadă și cea următoare.
Totodată, cu toate că s-a făcut derogare de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), mă voi adresa personal către această instituție, printr-o sesizare individuală legată de grava încălcare a drepturilor mele, prin măsurile luate de conducerea României.

Aștept să văd efectul acestui mesaj cât mai curând, prin declarații oficiale și măsuri care confirmă răspunsul afirmativ la solicitarea mea, din partea conducerii României. În caz contrar, voi acționa așa cum am menționat mai sus și îi voi îndemna și pe alții să o facă.

Semnătură

De ce este nevoie de o nouă Constituţie a României?


Constituţia, sau Legea Fundamentală, a unui stat, a unui popor, cuprinde un ansamblu de norme, care definesc drepturile şi obligaţiile persoanelor care intră în componenţa statului, respectiv a poporului în cauză, pe de o parte, şi instituţiile statului, create, chiar prin Constituţie, pentru a garanta exercitarea drepturilor, ca şi îndeplinirea obligaţiilor asumate de cetăţeni, prin Constituţie, pe de altă parte.

Cetăţenii îşi exercită, în deplină libertate, drepturile definite în Constituţie. Statul nu poate adopta legi prin care să limiteze exercitarea drepturilor şi libertăţile definite în Constituţie. Cetăţenii nu au alte obligaţii faţă de stat, în afara celor definite în Constituţie. Statul nu poate adopta legi prin care să impună cetăţenilor alte obligaţii decât cele stabilite în Constituţie. Numai poporul poate, prin referendum, să modifice Constituţia, să îngrădească exercitarea drepturilor şi libertăţilor, sau să impună obligaţii suplimentare cetăţenilor.

Statul nu poate avea alte instituţii, alte componente, în afara celor stabilite în Constituţie. Instituţiile statului nu au alte drepturi şi nu pot exercita alte atribuţii în afara celor stabilite în Constituţie. Numai poporul poate, prin referendum, să creeze noi instituţii ale statului, să desfiinţeze instituţii existente, sau să modifice atribuţiile încredinţate instituţiilor statului.

Aşa ar trebui să fie. Într-un stat normal, natural, în care valoarea supremă este OMUL.

Din păcate, în România zilei de azi este altfel.

Constituţia României, adoptată în anul 1991 şi revizuită în anul 2003, s-a dovedit total necorespunzătoare, atât în ceea ce priveşte definirea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor, cât şi, mai ales, în ceea ce priveşte construcţia instituţiilor statului, în definirea atribuţiilor instituţiilor acestui stat. Constituţia României este una care a lăsat statului puterea de a-şi crea el, statul, instituţii, altele decât cele stabilite prin Constituţie, ca şi puterea de a da legi şi alte acte normative, prin care au fost şi sunt încălcate drepturile şi libertăţile cetăţenilor, prin care cetăţenii sunt supuşi la multe obligaţii neprevăzute în Constituţie.

Cei care s-au instalat la conducerea statului român prin lovitura de stat din decembrie 1989, prin manipularea voinţei electoratului, cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, au reuşit să obţină aprobarea de către poporul român a unei Constituţii ale cărei prevederi le-au permis să construiască un stat controlat de ei şi subordonat intereselor lor, pe care l-au folosit pentru a se îmbogăţi, prin jefuirea cetăţenilor ţării.

Au uzurpat suveranitatea poporului român, au uzurpat drepturile de proprietate ale poporului român asupra capitalului acumulat de acesta de-a lungul istoriei sale, au distrus o bună parte din acest capital, au distrus 4 milioane de locuri de muncă, au adus ţara în stare de colonie şi poporul român în stare de sclavie. Au săvârşit aceste crime „cu legea în mână,” cu legi adoptate în baza unei Constituţii cu prevederi antidemocratice şi antinaţionale, contrare intereselor poporului român.

România are nevoie de o nouă Constituţie, una fundamental diferită de cea actuală, una care să redefinească drepturile şi libertăţile cetăţenilor, să conţină norme care să garanteze exercitarea acestor drepturi şi libertăţi, să redefinească şi obligaţiile cetăţenilor, astfel încât acestea să nu mai poată fi mărite prin legi şi alte acte normative emise de instituţiile statului, să construiască un stat nou, controlat de popor, cu instituţii şi atribuţii precis definite în Constituţie, care să nu mai poată fi subordonat intereselor politicienilor. Este exact ceea ce ne propunem prin proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, lansat de Comitetul de Iniţiativă al Mişcării pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR (MCC).

Ştiind bine ce fac, „părinţii” actualei Constituţii a României au inclus în textul acesteia clauze care nu numai că fac imposibilă abolirea ei şi adoptarea, de către popor, a unei noi Constituţii, dar fac foarte dificilă şi modificarea, revizuirea celei existente.

Au dreptul de a iniţia revizuirea Preşedintele României, un sfert din numărul parlamentarilor, sau 500.000 de cetăţeni. Numai că iniţiativa celor 500.000 de cetăţeni trebuie aprobată de Parlament, adică de cei care au votat actuala Constituţie, de cei care au adoptat legile prin care poporul român a fost deposedat de capital, de locurile de muncă, de resursele naturale ale ţării şi care urmează să fie deposedat şi de teritoriul naţional, prin cumpărarea acestuia de către mafia imobiliară din ţară şi din afara acesteia.

Este greu de presupus că actualul Parlament al României va aproba proiectul nostru de revizuire a Constituţiei. Mai rămâne şansa ca actualul Preşedinte al României să iniţieze un referendum pentru a da posibilitate poporului român să-şi adopte Constituţia care să-l scoată din sărăcie şi umilinţă. Are acest drept. Să vedem dacă şi-l va exercita.

Dacă şi actualul Preşedinte al României refuză această şansă românilor, tot nu am pierdut războiul. Ne mai rămâne şansa ca, în anul 2014, să alegem un Preşedinte al României care să primească mandat din partea poporului pentru a organiza referendumul prin care să fie adoptată noua Constituţie a României şi, după aceea, să o şi pună în practică, adică să înceapă construcţia noilor instituţii ale statului, conform prevederilor acesteia.

Ca rezultat, întregul popor român îşi va exercita dreptul de a organiza o Adunare Constituantă, în care va adopta o Constituţie ce va permite ca prosperitatea şi echilibrul în şanse să se manifeste pentru toţi cetăţenii României.

Privire de ansamblu asupra noii Constituţii

Actuala Constituţie a României cuprinde un număr de 156 articole, grupate în opt titluri:

  • TITLUL I – Principii generale
  • TITLUL II – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
    • Capitolul I – Dispoziţii comune
    • Capitolul II – Drepturile şi libertăţile fundamentale
    • Capitolul II – Îndatoririle fundamentale
    • Capitolul IV – Avocatul Poporului
  • TITLUL III – Autorităţile publice
    • Capitolul I – Parlamentul
      • Secţiunea 1 – Organizare şi funcţionare
      • Secţiunea a 2-a – Statutul deputaţilor şi al senatorilor
      • Secţiunea a 3-a – Legiferarea
    • Capitolul II – Preşedintele României
    • Capitolul III – Guvernul
    • Capitolul IV – Raporturile Parlamentului cu Guvernul
    • Capitolul V – Administraţia publică
      • Secţiunea 1 – Administraţia publică centrală de specialitate
      • Secţiunea a 2-a – Administraţia publică locală
    • Capitolul VI – Autoritatea judecătorească
      • Secţiunea 1 – Instanţele judecătoreşti
      • Secţiunea a 2-a – Ministerul Public
      • Secţiunea a 3-a – Consiliul Superior al Magistraturii
  • TITLUL IV – Economia şi finanţele publice
  • TITLUL V Curtea Constituţională
  • TITLUL VI – Integrarea euroatlantică
  • TITLUL VII – Revizuirea Constituţiei
  • TITLUL VIII – Dispoziţii finale şi tranzitorii

CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR

Noua Constituţie a României, propusă de Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR, cuprinde un PREAMBUL şi un număr de 247 articole, grupate în 10 titluri, astfel:

  • TITLUL I – Principii generale
  • TITLUL II – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
    • Capitolul I – Dispoziţii comune
    • Capitolul II – Drepturile şi libertăţile fundamentale
    • Capitolul III – Îndatoririle fundamentale
    • Capitolul IV – Avocatul Poporului
  • TITLUL III – Autorităţile statului
    • Capitolul I – Autoritatea Legislativă
      • Secţiunea 1 – Organizare şi funcţionare
      • Secţiunea a 2-a – Statutul parlamentarilor
      • Secţiunea a 3-a – Legiferarea
    • Capitolul II – Autoritatea Executivă
      • Secţiunea 1 – Preşedintele României
      • Secţiunea a 2- a – Guvernul
      • Secţiunea a 3- a – Raporturile dintre Autoritatea Legislativă şi Autoritatea Executivă
      • Secţiunea a 4- a – Administraţia publică centrală
    • Capitolul III – Autoritatea judecătorească
      • Secţiunea 1 – Înfăptuirea justiţiei
      • Secţiunea a 2-a – Procuratura
      • Secţiunea a 3-a – Avocatura
      • Secţiunea a 4-a – Notariatul de stat
      • Secţiunea a 5-a – Consiliul Autorităţii Judecătoreşti
    • Capitolul IV – Autoritatea Mediatică
    • Capitolul V – Autoritatea Financiară
    • Capitolul VI – Autoritatea Electorală
    • Capitolul VII – Autoritatea Statistică
    • Capitolul VIII – Autoritatea Morală
    • Capitolul IX – Autoritatea Ştiinţifică
    • TITLUL III. 1 – Autorităţile locale
    • Capitolul I – Principii de bază
    • Capitolul II – Autorităţile comunale şi orăşeneşti
      • Secţiunea 1 – Consiliul local
      • Secţiunea a 2-a – Primarul
    • Capitolul III – Autorităţile judeţene
      • Secţiunea 1 – Consiliul judeţean
      • Secţiunea a 2-a – Voievodul
    • TITLUL III. 2 – Asociaţiile comunitare
  • TITLUL IV – Economia şi finanţele publice
  • TITLUL V Curtea Constituţională
  • TITLUL VI – Abrogat
  • TITLUL VII – Revizuirea Constituţiei
  • TITLUL VIII – Dispoziţii finale şi tranzitorii

În această primă privire asupra conţinutului celor două Constituţii, observăm următoarele:

1. Au fost introduse două noi titluri: TITLUL III.1 – Autorităţile locale şi TITLUL III.2 – Asociaţiile comunitare;

2. La TITLUL III, s-a modificat denumirea titlului, în Autorităţile statului, s-au modificat şi denumirile capitolelor I şi II, în Autoritatea Legislativă şi, respectiv, în  Autoritatea Executivă,  au fost adăugate şase capitole noi, corespunzătoare celor şase noi autorităţi statale propuse de noi: mediatică, financiară, electorală, statistică, morală şi ştiinţifică.

3. A fost abrogat TITLUL VI – Integrarea euroatlantică, ca urmare a faptului că acest titlu nu mai are obiect. Pe de o parte, România este stat membru al Uniunii Europene şi nu se mai pune problema integrării sale în Uniunea Europeană, această calitate, de stat membru, fiind recunoscută printr-un nou articol introdus în TITLUL I al Constituţiei. Pe de altă parte, România este stat suveran şi, în această calitate, poate adera la orice tratat internaţional, militar, sau de altă natură, pentru promovarea şi apărarea intereselor sale. Această capacitate este recunoscută prin prevederile articolului 11 al Constituţiei, ceea ce face inutilă menţinerea articolului 149 din TITLUL VI al actualei Constituţii, referitor la aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord.

4. În proiectul de revizuire propus de MCC, au rămas nemodificate 15 din cele 156 articole ale actualei Constituţii, au fost abrogate 23 de articole, au fost adăugate 114 articole noi şi au fost modificate şi completate 141 de articole.

În cuprinsul articolelor propuse în CONSTITUŢIEI CETĂŢENILOR sunt comentate şi explicate toate aceste modificări. Pentru o comparare directă, pe capitole şi articole, am pregătit un tabel comparativ între actuala Constituţie a României şi CONSTITUŢIEI CETĂŢENILOR.

De asemenea, prezentăm în continuare şi PARTEA a II-a ce conţine anexele cu iniţiativele anterioare ale proiectului şi alte documente necesare în demersul nostru:

PARTEA a II-a – ANEXE

CUVÂNT ÎNAINTE

Mi-am dedicat o bună parte din viaţă cercetării fenomenului economic, încercării de a găsi un răspuns valabil la întrebarea: „De ce unele popoare trăiesc în bunăstare, iar altele în sărăcie?” În subsidiar, şi răspunsul la întrebarea: „De ce unii oameni, foarte puţini, sunt foarte bogaţi, iar alţii, cei mai mulţi, sunt foarte săraci?”

În final, am găsit răspunsurile la cele două întrebări. Căutările mele s-au finalizat şi concretizat în conceptul de economie democratică, o economie în care omul de rând este stăpân nu numai pe propria lui forţă de creaţie, de muncă, dar şi pe uneltele de care această forţă de creaţie are nevoie pentru a crea avuţie, o economie în care majoritatea cetăţenilor deţin în proprietate privată majoritatea capitalului utilizat în activitatea economică, activitatea prin care este creată avuţia, adică bunurile şi serviciile destinate consumului oamenilor, bunăstării acestora, precum şi acumulării de noi capitaluri, cu care să se creeze şi mai multă avuţie şi mai multă bunăstare.

Am descoperit că trăiesc în bunăstare popoarele care muncesc, cinstit, competent şi responsabil, dar cărora nu le sunt furate rezultatele muncii, nici de străini, nici de compatrioţi, chiar dacă Dumnezeu şi strămoşii le-au lăsat ţări cu puţine resurse naturale. Trăiesc în sărăcie popoarele care se lasă jefuite şi de străini şi de compatrioţi, chiar dacă Dumnezeu şi strămoşii le-au lăsat ţări cu multe resurse naturale, aşa cum este cazul poporului român, astăzi.

Trăiesc în bunăstare popoarele care nu s-au lăsat deposedate de suveranitatea lor naţională, de puterea de a-şi adopta şi impune propriile lor norme de convieţuire socială. Trăiesc în sărăcie popoarele care s-au lăsat deposedate de suveranitatea lor naţională, de puterea de a-şi adopta şi impune propriile lor norme de convieţuire socială, aşa cum este cazul poporului român, astăzi.

Am descoperit că, în afara unor mici şi puţine excepţii, unii oameni sunt foarte bogaţi pentru că reuşesc să-i înşele pe cei mulţi şi să le fure avuţia pe care aceştia o crează prin muncă. De cele mai multe ori, înşelarea şi furtul sunt săvârşite cu ajutorul statului acaparat de hoţi.

Pe drumul lung al acestor căutări, am aflat şi de ce mi-a fost mie greu să mă apropii de adevăr, dar şi de ce oamenilor, în general, economiştilor, în speţă, le-a fost atât de greu să se apropie de adevărul economic, de răspunsul la cele două întrebări, mai sus menţionate.

Am aflat că, pentru a dispune de bunurile şi serviciile de care au nevoie pentru a-şi asigura bunăstarea, oamenii trebuie să muncească, adică să-şi folosească forţa mâinilor şi a minţii, pentru a transforma resursele oferite de natură în aceste bunuri şi servicii. Am aflat, însă, că, pentru a ajunge la resursele oferite, gratuit, de natură, cei care muncesc, care crează avuţie, au nevoie de capital, adică de bunuri de producţie, bunuri create de om, care nu mai sunt oferite, gratuit, de natură. Am aflat, apoi că aceste bunuri, aceste capitaluri, ajung să nu mai fie însuşite de cei care le crează, de cei care le produc.

Am aflat, astfel, că oamenii, o parte dintre ei, au pus la cale un sistem diabolic prin care capitalul este însuşit de un număr minuscul de oameni şi este folosit, apoi, pentru a-i deposeda pe cei care crează avuţia de o parte tot mai mare a acestei avuţii. Este cea mai sofisticată invenţie concepută de om pentru a-şi satisface instinctul de lăcomie, pentru a se îmbogăţi prin jefuirea semenilor. La scară planetară, mai puţin de 100 de astfel de monştri au ajuns să stăpânească mai multă avuţie decât cei mai săraci 3 miliarde şi jumătate de oameni. De aceea sistemul este atât de greu de înţeles de către cei mulţi. De aceea este şi va fi atât de greu de schimbat.

Stăpânirea capitalului, obţinerea proprietăţii asupra capitalului înseamnă obţinerea dreptului de însuşire a unei părţi din avuţia creată prin munca celor care participă la activitatea economică, aceea prin care se produc bunurile şi serviciile destinate consumului omenesc, bunăstării oamenilor.

Capitalul îi dă proprietarului său nu numai dreptul de a-şi însuşi o parte din avuţia creată de proprietarul forţei de muncă, de muncitor, prin folosirea capitalului, ci şi puterea de a hotărî cât din avuţia creată revine proprietarului capitalului şi cât revine proprietarului forţei de muncă.

Am aflat, astfel, că economia „liberală”, aceea în care proprietarii capitalului hotărăsc raportul dintre salarii şi profituri, fără nici o intervenţie din partea societăţii, a statului, se transformă, implacabil, în economie oligarhică, economie în care capitalul se concentrează în proprietatea privată a unei minorităţi, care îşi însuşeşte o parte tot mai mare din avuţia creată în economie, în timp ce o parte tot mai mare a cetăţenilor devine tot mai săracă. Oligarhii folosesc avuţia pe care şi-o însuşesc pentru consum parazitar, pentru distrugerea concurenţei, pentru frânarea progresului tehnic, pentru cucerirea şi subordonarea puterii politice, pentru ducerea de războaie de cucerire de resurse naturale, de forţă de muncă ieftină, de pieţe de desfacere.

Comunismul, conceput de Karl Marx ca antidot împotriva oligarhizării capitalului, a scos capitalul din proprietatea oligarhică, a unei minorităţi, dar l-a pus în proprietate comună, administrată, însă, de stat, dreptul de proprietate asupra capitalului fiind exercitat, în ultimă instanţă, de un singur om, conducătorul partidului unic şi al statului comunist. Această concentrare totală a dreptului de proprietate asupra capitalului a făcut din economia comunistă forma absolută a economiei oligarhice.

Economia comunistă a permis şi permite – a se vedea exemplul Chinei – o acumulare masivă şi accelerată de capital, generatoare de capacităţi de producţie şi de locuri de muncă, de progres economic. Această acumulare de capital se face, însă, cu preţul menţinerii unor salarii de mizerie, pentru majoritatea celor care muncesc, care crează capital şi avuţie, dar şi cu preţul inhibării spiritului de iniţiativă economică, al inovaţiei, al concurenţei, al progresului tehnic, al eficienţei. La care se adaugă preţul restrângerii drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, inclusiv dreptul de a deţine capital în proprietate privată.

Viitorul nu este nici al economiei capitaliste oligarhice, nici al economiei comuniste.

Acest adevăr fusese spus încă de la sfârşitul secolului al 19-lea, de către mai mulţi reprezentanţi ai curentului de gândire economică denumit distributism.

Distributiştii au sesizat, corect, şi defectele economiei capitaliste oligarhice şi pe cele ale economiei comuniste, chiar înainte ca aceasta din urmă să fie pusă în practică. Amândouă aduc majoritatea cetăţenilor la starea de sclavi. Concluzia la care ajung distributiştii este aceea că mijloacele de producţie, cum le numesc ei, deci, capitalul, cum îl numesc şi eu, printre alţii, trebuie să se afle în proprietatea privată a celor care muncesc, care produc bunuri şi servicii, mărfuri. Proprietatea asupra capitalului să fie larg distribuită în masa cetăţenilor. Concluzie cu care sunt 100% de acord.

Problema este cum facem ca acest capital să ajungă şi să rămână în proprietatea privată a celor mulţi, a celor care îl crează. Distributiştii nu au răspuns la această întrebare. Cel puţin din ce ştiu eu, până la data când scriu aceste rânduri.

În 1990, având în vedere că tot capitalul acumulat de cetăţenii României se afla în proprietatea comună, respectiv, în proprietatea socialistă, de stat, a întregului popor, sau de grup, a cooperatorilor, am propus trecerea, imediată şi integrală, a acestui capital în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor ţării. A se vedea, în Anexa nr. 1 din acest volum, articolul “Restructurarea economiei româneşti”, publicat, prima dată, într-o formă prescurtată, în ziarul Adevărul, din 13-14 februarie 1990, precum şi, în Anexa nr. 2, “Proiectul de lege privind împroprietărirea populaţiei României”, text publicat, prima dată, în ziarul Adevărul din data de 14 august, 1990, proiect cunoscut, apoi, sub denumirea de “Varianta Cojocaru”.

Punerea în aplicare a propunerilor făcute de mine în 1990 ar fi însemnat nu numai un act de dreptate pentru poporul român, dar şi un pas important pentru construcţia, în România, a unei economii democratice, în care capitalul ar fi fost larg distribuit în masa populaţiei, astfel încât şi profiturile ce urmau a fi realizate cu acest capital ar fi intrat în posesia noilor săi proprietari, cetăţenii României.

Guvernanţii României au respins “Varianta Cojocaru”, au respins economia democratică şi au adoptat şi pus în practică Legea 15/1990, lege prin care au trecut capitalul din proprietatea comună, a întregului popor, în proprietatea PRIVATĂ a statului. Prin Banca Naţională a României, au dat drumul la tiparniţa de bani, au generat o inflaţie galopantă, cu ajutorul căreia au înjumătăţit puterea de cumpărare a salariilor şi pensiilor şi au pus pe butuci întreprinderile pe care le trecuseră în proprietatea privată a statului. Au adoptat şi pus în practică legile “privatizării”, prin care au scos la vânzare, la mezat, la preţuri de nimic, capitalul pe care îl furaseră de la cetăţeni, prin Legea 15/1990. Au trecut, astfel, cvasi gratuit, în proprietatea privată, a lor, a guvernanţilor şi a străinilor, a corporaţiilor transnaţionale, cea mai mare parte a acestui capital. O bună parte din capital a fost distrus, prin demolarea fabricilor şi vânzarea utilajelor lor ca fier vechi, pentru a face rost, repede, de bani lichizi, pe care să-i transforme în bunuri de consum de lux – vile, jeepuri, iahturi etc – sau să-i transfere în afara ţării. Partea nedistrusă a capitalului “privatizat” produce profituri uriaşe pentru noii săi proprietari, profituri care fie sunt transformate în bunuri de consum de lux fie sunt transferate în afara ţării. Noii proprietari ai capitalului românesc nu au nici un interes să facă investiţii în România. Ei ştiu că nu au plătit preţul cuvenit pentru capitalul însuşit prin “privatizare” şi nu doresc altceva decât să exploateze acest capital până la uzarea lui completă, după care pleacă, de unde au venit, pentru a scăpa de răspundere.

Prin “privatizare”, în România, economia comunistă a fost transformată, direct, în economie oligarhică, o economie în care capitalul naţional a ajuns în proprietatea unei minorităţi, formată din guvernanţi profitori şi din corporaţii transnaţionale, majoritatea cetăţenilor rămânând fără capital şi fără şansa de a mai deveni proprietari de capital, ca urmare a salariilor şi pensiilor de mizerie, pe care le primesc de la oligarhi.

În ultimii ani, pornind de la noua stare a capitalului românesc, de la efectele “privatizării”, am conceput noi versiuni ale Variantei Cojocaru, prin care să se ofere tuturor românilor şansa de a deveni proprietari de capital şi să se construiască o economie democratică, productivă şi competitivă.

A devenit tot mai clar, pentru mine, că chiar dacă, în 1990, s-ar fi aplicat Legea Cojocaru şi cetăţenii României ar fi fost împroprietăriţi cu tot capitalul acumulat până în 1989, lăsarea liberă a economiei, fără intervenţia societăţii, a statului, ar fi generat, implacabil, pe termen lung, oligarhizarea economiei româneşti, concentrarea capitalului în proprietatea unei minorităţi, lucru confirmat şi de evoluţia din ultimul secol a proprietăţii asupra capitalului la scară planetară.

La originea oligarhizării capitalului, a bogăţiei, în general, care generează, automat accentuarea sărăcirii majorităţii, stă lăcomia nemăsurată a omului, care nu poate fi contracarată cu ajutorul preceptelor morale. Nu poate fi contracarată cu intervenţii din afara sistemului economic. Trebuie găsit un antidot, care să fie parte componentă a sistemului economic.

Aşa am ajuns la concluzia că trebuie găsit un mecanism economic, financiar, care să contracareze oligarhizarea capitalului, concentrarea capitalului în proprietatea privată a unei minorităţi, un mecanism financiar care să sancţioneze acumularea excesivă de capital, dar care să şi alimenteze, continuu, acumularea de capital în mica proprietate privată, astfel încât aceasta din urmă, mica proprietate, să rămână, mereu, dominantă.

Aşa am ajuns la mecanismul financiar descris în Legea Cojocaru privind construcţia economiei democratice. El constă în crearea unui fond de investiţii, pe care l-am numit în mai multe feluri, cel asupra căruia m-am oprit, în final, fiind cel de capital distributiv. Acest fond se alimentează, în principal, din impozitul progresiv pe marile proprietăţi. Impozitul progresiv sancţionează acumularea excesivă de bogăţie, oricare ar fi căile de însuşire a acesteia. Banii acumulaţi în fond sunt distribuiţi, gratuit, cetăţenilor, pentru a fi investiţi de aceştia, transformaţi în capital productiv – terenuri, construcţii, maşini, utilaje, echipamente etc – capital care intră în proprietatea lor privată. Suma primită de fiecare este stabilită ţinând seama de valoarea capitalului naţional existent la data când începe funcţionarea sistemului. Fiecare cetăţean poate accesa o singură dată suma convenită prin lege.

Tot căutând economia democratică, adică economia care să asigure maximizarea bunăstării celor care crează avuţia şi minimizarea bunăstării hoţilor, am descoperit, treptat, că o astfel de economie nu poate exista şi nu poate funcţiona pe baza principiilor „mâinii invizibile” a lui Adam Smith. Nici economia oligarhică nu funcţionează pe baza acestor principii. Dimpotrivă.

Economia rămâne o componentă distinctă a sistemului social, a societăţii omeneşti, care funcţionează în conformitate cu propriile ei legităţii, mai mult sau mai puţin cunoscute de cei mulţi, dar existente. Economia se supune, însă, oricând şi oriunde, normelor de convieţuire socială stabilite de către puterea politică, prin legile impuse de această putere.

Am înţeles, treptat, că între economie şi politică nu funcţionează o relaţie de determinare lineară, de la dreapta la stânga, sau invers, ci o relaţie de codeterminare. Puterea politică poate, prin Constituţie şi prin legile subsecvente, să construiască instituţii statale şi politici care să susţină oligarhizarea capitalului, sau invers, democratizarea capitalului. Pe de altă parte, economia oligarhică va impune, oriunde şi oricând, controlul statului de către oligarhi, folosirea statului ca instrument de îmbogăţire a oligarhilor, prin jefuirea creatorilor de avuţie. Invers, economia democratică va impune, oriunde şi oricând, controlul statului de către popor, de către cei mulţi, împiedicarea jefuirii creatorilor de avuţie de către hoţi.

Economia democratică nu poate fi creată şi nu poate funcţiona decât în interiorul unui stat democratic, în care puterea politică, puterea de a adopta şi a impune legi, este exercitată de popor, nu de „reprezentanţi” aserviţi oligarhilor.

Când, încă, mai putea fi adoptată şi pusă în aplicare Legea privind împroprietărirea populaţiei României, am elaborat o primă schiţă constituţională, publicată, atunci, în ziarul România Liberă, din data de 20 martie 1991, sub denumirea de Alternativa „ALFA” pentru o Românie democratică şi reunită, în care propuneam principiile fundamentale care ar fi trebuit, atunci, să fie avute în vedere la construcţia, în România, atât a unui stat popular, cu adevărat democratic, cât şi a unei economii democratice. Republic acest prim PROIECT DE ŢARĂ, în acest volum, în Anexa nr. 3. În Anexa nr. 4 este republicată şi reacţia faţă de acest proiect a Preşedinţiei României de la acea dată.

În ultimele două decenii, am publicat multe articole referitoare la raportul dintre politică şi economie.

În anul 2008, pe site-ul www.variantacojocaru.ro, am publicat un nou PROIECT DE ŢARĂ pentru România, sub denumirea de Doctrina Populară, dezvoltată, ulterior, în mai multe versiuni, una din acestea formând Programul Politic al Partidului Poporului, cel adevărat, nu cel înfiinţat de mafia politică, prin încălcarea legii, pentru escrocarea electoratului român, în alegerile locale şi parlamentare din anul 2012, din care republic, aici, în Anexa 5, un extras, care se referă la construcţia statului popular şi a economiei democratice.

Imediat după alegerile parlamentare din decembrie 2012, câştigătorii acestor alegeri, în frunte cu prim-ministrul Guvernului, au invadat ecranele televizoarelor cu declaraţiile lor referitoare la necesitatea revizuirii Constituţiei României, care ar trebui făcută, spuneau ei, deoarece este musai ca România să fie regionalizată, fiindcă, altfel, ţara nu va mai putea primi fondurile de la Uniunea Europeană.

Ştiind bine că România fusese regionalizată cu 10 ani în urmă, în conformitate cu normele Uniunii Europene şi văzând că, de fapt, politicienii în cauză urmăresc să transfere regiunilor atribuţii ale suveranităţii naţionale, ceea ce ar constitui un pas ireversibil către destrămarea statului român, având în vedere şi preocupările mele anterioare privind necesitatea unei noi Constituţii a României, care să scoată statul din ghearele oligarhilor şi să-l repună sub controlul poporului, la începutul lunii ianuarie 2013, am lansat o chemare către toţi cei interesaţi să participe la iniţierea unui proiect cetăţenesc de revizuire a Constituţiei României.

Conform prevederilor articolului 150 din actuala Constituţie a României, revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.

În baza acestor prevederi constituţionale, a fost adoptată Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, care detaliază procedura prin care poate fi dusă la îndeplinire iniţiativa cetăţenească de revizuire a Constituţiei, procedură care cuprinde următoarele etape:

–         constituirea unui Comitet de Iniţiativă pentru promovarea proiectului, format din cel puţin 10 cetăţeni cu drept de vot;

–         redactarea proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei şi a Expunerii de motive;

–         obţinerea avizului consultativ al Consiliului Legislativ;

–         publicarea proiectului în Monitorul Oficial al României, împreună cu Expunerea de motive, cu Avizul Consiliului Legislativ şi cu Declaraţia de constituire a Comitetului de Iniţiativă, autentificată de un notar public;

–         strângerea celor 500.000 de semnături, în termen de cel mult 6 luni de la data publicării proiectului în Monitorul Oficial;

–         depunerea proiectului la Parlamentul României, împreună cu cele 500.000 de semnături;

–         trimiterea de către Parlament a proiectului şi a semnăturilor la Curtea Constituţională, care se pronunţă asupra constituţionalităţii proiectului, în termen de 60 de zile;

–         luarea în dezbatere a proiectului de către Parlament, care poate să-l adopte, sau să-l respingă;

–         dacă Parlamentul adoptă proiectul, acesta este supus aprobării poporului, prin referendum.

Se vede cât de greu este parcursul impus cetăţenilor care îndrăznesc să aibă o iniţiativă de revizuire a Constituţiei României şi cât de mici sunt şansele ca o astfel de iniţiativă să reuşească.

În ciuda acestor dificultăţi şi oprelişti, am pornit la treabă. Ne-am strâns, treptat, într-o mică echipă de români inimoşi, de diverse orientări politice, sau fără, de diverse profesii şi niveluri de pregătire, din capitală şi din provincie, însufleţiţi de obiectivul conceperii unei Constituţii care să scoată ţara din marasm. Pe data de 16 martie 2013, am finalizat redactarea proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, inclusiv Expunerea de motive, cerută de lege, am convocat pe cei 24 membri ai Comitetului de Iniţiativă, ne-am prezentat în faţa Notarului Public, care a autentificat Declaraţia de constituire a Comitetului de Iniţiativă. Am semnat, cu toţii, cele trei documente.

Lista membrilor Comitetului de Iniţiativă constituit la data de 16 martie 2013 este prezentată în Anexa nr. 6, în acest volum.

Imediat după constituire, Comitetul de Iniţiativă a adoptat o hotărâre care prevede ca toţi cetăţenii care participă la acţiunea de susţinere şi promovare a proiectului cetăţenesc de revizuire a Constituţiei să se organizeze în Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR (MCC), o mişcare civică, fără personalitate juridică, din care pot face parte toţi cei care susţin acest proiect, indiferent de convingerile lor politice, sau de altă natură.

Conform prevederilor legii, am depus proiectul de revizuire la Consiliul Legislativ al României, în vederea obţinerii avizului consultativ al acestuia, pe care l-am primit în termenul legal, de 30 de zile.

Între timp, şi-a început activitatea Forumul Constituţional, condus de domnul Cristian Pârvulescu, care a organizat mai multe dezbateri, în mai multe oraşe ale ţării, pe care le-am urmărit cu atenţie, dezbateri în care s-au formulat numeroase propuneri, culese, în final, într-un Raport al Forumului, publicat pe site-ul acestuia.

Am urmărit, cu aceiaşi atenţie, şi dezbaterile care au avut loc în Comisia parlamentară, condusă de domnul Crin Antonescu, constituită cu scopul redactării unui proiect de revizuire a Constituţiei României, evident, ca iniţiativă a parlamentarilor, comisie în care s-au făcut, de asemenea, propuneri valoroase, din păcate, multe neluate în considerare la redactarea textului final al proiectului lor de revizuie, aşa cum nu au fost luate în considerare nici multe din propunerile făcute în Forumul Constituţional.

Având în vedere şi observaţiile făcute de Consiliul Legislativ, multe dintre ele corecte, dar şi numeroasele propuneri făcute în cadrul dezbaterilor organizate de Comitatul de Iniţiativă, de Forumul Constituţional, de Comisia Parlamentară, am hotărât să refacem proiectul nostru de revizuire a Constituţiei, să reluăm, încă o dată, procedura prevăzută de lege pentru promovarea proiectului.

Am păstrat neschimbate ideile care formează structura de rezistenţă a Constituţiei Cetăţenilor, cum sunt cele referitoare la exercitarea suveranităţii naţionale de către popor prin referendum, controlul poporului asupra statului, reala separaţie a puterilor statului, republica prezidenţială, scoaterea justiţiei de sub controlul celorlalte puteri ale statului, crearea de noi autorităţi ale statului (mediatică, financiară, electorală, morală, statistică, ştiinţifică), construcţia economiei democratice.

Am reanalizat toate articolele actualei Constituţii, ca şi toate amendamentele propuse în versiunea din martie, am modificat şi completat multe articole, am adăugat altele noi, am anulat altele. Am beneficiat de colaborarea tuturor membrilor Comitetului de Iniţiativă constituit pe data de 16 martie 2013, ca şi a celor care mi s-au alăturat ulterior. Menţionez ajutorul pe care l-am primit din partea domnilor Marian Ilie, Viorel Gligor, Petrică Dima, Miron Manega.

Am beneficiat de colaborarea domnului Ioan Roşca, inginer de sisteme, specializat, însă, în studierea dreptului, inclusiv a celui constituţional, cel mai îndârjit şi competent acuzator al regimului comunist, ca şi al celui fesenist, din câte cunosc eu, cu care am lucrat cot la cot multe zile, în faţa calculatorului, schimbând locul la tastatură, cu acorduri şi dezacorduri, convenind, în final, asupra multor formulări, renunţând, reciproc, la altele.

Am beneficiat de colaborarea domnului profesor Florian Colceag, cu care am avut mai multe întâlniri de lucru, la care au participat şi alţi membri ai Comitetului de Iniţiativă, de la care am primit nu numai multe idei şi propuneri valoroase, încorporate, în final, în textul proiectului, dar şi multă încurajare, datorită căruia CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR a ajuns şi în atenţia domnului Ionel Haiduc, Preşedintele Academiei Române, cu care am avut două întâlniri, în cadrul cărora am avut posibilitatea să prezentăm acestui înalt for ştiinţific proiectul nostru cetăţenesc de revizuire a Constituţiei României.

Am beneficiat de colaborarea domnului academician Gheorghe Sin, Preşedintele Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, fostul meu coleg de bancă, la Liceul “Sfântul Sava”, din Bucureşti, care a avut amabilitatea de a se apleca asupra proiectului nostru şi a face mai multe observaţii şi propuneri, care ne-au fost de folos la definitivarea textului acestuia.

Am beneficiat de colaborarea domnului profesor universitar doctor Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române, cu care am avut mai multe întâlniri, dedicate proiectului de revizuire a Constituţiei, la care au participat şi specialişti ai Institutului, în cadrul cărora am obţinut multe idei şi propuneri, inclusiv ideea de a include în Constituţie instituţia asociaţiilor comunitare.

Am beneficiat de colaborarea domnului profesor universitar doctor Alexandru Melian, filolog, un bun cunoscător al dreptului constituţional şi al statului organic visat de Mihail Eminescu, stabilit în Franţa, care, prin internet, mi-a trimis multe idei şi propuneri pe care le-am luat în considerare la redactarea textului final al proiectului de revizuire.

Am beneficiat de colaborarea domnului Mihai Albici, secretar executiv al Uniunii Juriştilor din România, atât prin faptul că s-a aplecat asupra textului proiectului nostru şi ne-a comunicat mai multe observaţii şi propuneri, care ne-au fost de folos, cât şi prin faptul că ne-a pus la dispoziţie datele de contact ale mai multor jurişti români, specializaţi în drept constituţional.

Am beneficiat de multe propuneri formulate în cadrul Forumului Constituţional, inclusiv de specialişti în drept constituţional şi drept internaţional, cum sunt Prof. Univ. Dr. Viorel Mihai Ciobanu, Prof. Univ. Dr. Ion M. Anghel, Prof. Univ. Dr. Dan Claudiu Dănişor, propuneri respinse de Comisia Parlamentară, dar reţinute de Comitetul de Iniţiativă.

Nu am beneficiat, direct, de colaborarea nici unui membru al Asociaţiei Române de Drept Constituţional, deşi am contactat mulţi dintre membrii acestei asociaţii, inclusiv pe doamna Genoveva Vrabie, preşedinta asociaţiei, toţi răspunzându-mi că exact atunci, în perioada în care am solicitat sprijinul lor, lunile octombrie, noiembrie, 2013, erau implicaţi în alte proiecte.

Am beneficiat, în schimb, de colaborarea domnului Mihai Seidner, un tânăr avocat, adus în echipa noastră de domnul profesor Colceag, ale cărui critici, făcute de pe poziţia juristului bine intenţionat, ne-au ajutat să facem multe corecţii în etapa finală de redactare a textului constituţional. Aşa am ajuns la a doua versiune a textului proiectului cetăţenesc de revizuire a Constituţiei României.

Pe data de 10 decembrie 2013, am convocat, la Bucureşti, un nou Comitet de Iniţiativă, în care au intrat şi membri noi, dar şi membri ai Comitetului constituit la 16 martie 2013. Lista membrilor Comitetului de Iniţiativă constituit pe data de 1o decembrie 2013 este publicată, în acest volum, în Anexa nr.7.

Comitetul de Iniţiativă a votat, articol cu articol, noul text al proiectului, făcându-se ultimele retuşări ale acestuia, după care proiectul de lege, împreună cu Expunerea de motive şi cu Declaraţia de constituire a Comitetului de Iniţiativă, a fost depus la Consiliul Legislativ, s-a obţinut avizul acestuia, astfel încât, toate cele patru documente au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din data de 10 februarie 2014. Din acest moment, se scurg cele 6 luni în care trebuie strânse 500.000 de semnături pentru susţinerea proiectului.

În Anexa nr. 8, din acest volum, este prezentat TABELUL COMPARATIV, care pune faţă-n-faţă textul actualei Constituţii a României şi textul Constituţiei Cetăţenilor.

Aşa cum stau lucrurile pe teren, în momentul când scriu aceste rânduri, sunt puţine şanse să strângem cele 500.000 de semnături, până la data de 10 august 2014.

Continuă embargoul mediatic împotriva noastră. Deşi, imediat după publicarea proiectului în Monitorul Oficial al României, am informat despre acesta toate ziarele şi posturile de radio şi televiziune, nici unul nu a găsit de cuvinţă să aducă la cunoştinţa publicului român proiectul CETĂŢENESC de revizuire a Constituţiei României. Am fost lăsaţi să ne prezentăm proiectul constituţional timp de două luni şi jumătate, la postul de televiziune NAŞUL TV, în emisiunea „Trezeşte-te Gheorghe, Trezeşte-te Ioane”, difuzată la ora 10.30 dimineaţa. Emisiunea a fost întreruptă, brusc, pe data de 1 mai. Ca urmare a acestei emisiuni, Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR începuse să se înfiripe, în teritoriu, ca şi acţiunea de strângere de semnături. După întreruperea emisiunii, acţiunea a început să piardă din intensitate. Mulţi dintre concetăţenii noştri sunt descurajaţi, nu mai au încredere în nimeni şi în nimic. Guvernanţii folosesc toată puterea de care dispun pentru a ne împiedică să facem cunoscut proiectul şi să strângem semnăturile cerute de lege. Primarii nu ne permit să ocupăm spaţii publice unde să strângem semnături, ameninţă oamenii noştri, care vor să strângă semnături, cu tăierea pensiilor şi ajutoarelor sociale. Vom continua lupta, chiar dacă nu vom strânge cele 500.000 de semnături până la data de 10 august a.c. Vom continua această acţiune deoarece ştim că de rezultatul ei depinde viitorul nostru, al copiilor noştri, al poporului român.

Sunt multe căi prin care vom putea duce la capăt lupta pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR.

Vom putea relua, încă o dată, întreaga procedură prevăzută de lege pentru promovarea unui proiect cetăţenesc de revizuire a Constituţiei României. Oricum, în cadrul dezbaterilor organizate, până acum, de Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR, inclusiv, în emisiunea „Trezeşte-te Gheorghe, Trezeşte-te Ioane”, au fost formulate multe opinii şi propuneri care vor trebui luate în considerare la definitivarea noii Constituţii a României, indiferent de data şi modalitatea în care aceasta va fi adoptată.

Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR, în alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014, va susţine acel candidat care se va angaja să organizeze un referendum naţional pentru adoptarea Constituţiei Cetăţenilor.

În alegerile parlamentare din anul 2016, sau anticipate, dacă va fi cazul, Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR va susţine acel partid politic care se va angaja să adopte CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR, dacă va câştiga alegerile.

Sunt convins că poporul român va reuşi, în cele din urmă, să aibă o Constituţie care să-l facă stăpân în ţara lui, să-l scoată din sărăcie şi umilinţă, să aibă o economie care să-i aducă bunăstare şi prosperitate. Noi nu facem decât să ne aducem o modestă contribuţie la această reuşită.

Obiectivul Constituţiei Cetăţenilor constă în ÎNLOCUIREA SISTEMULUI politic şi economic OLIGARHIC, existent, acum, în România, cu unul DEMOCRATIC.

În decembrie 1989, o mie de tineri români şi-au dat viaţa pentru a schimba un SISTEM politic bolnav, opresiv, cu unul nou, sănătos, care să aducă libertate şi bunăstare românilor. Din păcate, nu au reuşit decât să dărâme sistemul bolnav. Nu au mai ajuns să pună în locul sistemului dărâmat pe cel visat de ei. Ei au fost măcelăriţi şi ucigaşii lor, prin Contrarevoluţie, au instalat sistemul  oligarhic, corupt şi corupător, care duce România şi poporul român spre pierzanie.

CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR oferă actualei generaţii de români şansa să facă O NOUĂ REVOLUŢIE, de data asta una paşnică, prin care să ducă la bun sfârşit revoluţia începută de generaţia din 1989, să repună ţara pe drumul progresului şi bunăstării.

În ultimă instanţă, în baza prevederilor alineatului (1) al articolului 2 din actuala Constituţie a României, poporul român îşi poate organiza, oricând, o ADUNARE CONSTITUANTĂ, care să adopte Constituţia pe care o vrea el. Pentru ca o astfel de Adunare Constituantă să poată fi organizată şi hotărârile ei să fie recunoscute şi în interior şi în afara ţării, este nevoie ca Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR să ajungă să fie susţinută de MAJORITATEA românilor cu drept de vot, deci de cel puţin 10 milioane de români. Aceasta înseamnă că, la Adunarea Constituantă, trebuie să participe cel puţin 100.000 de români, din toate judeţele ţării, fiecare participant la Adunare reprezentând, prin procură, 100 de concetăţeni.

Numai o astfel de FORŢĂ îi va alunga de la conducerea statului român pe cei care stăpânesc şi jefuiesc România, numai o astfel de FORŢĂ va adopta şi impune CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR, aceea care îi va elibera pe români din sărăcie şi umilinţă.

Poporul român a fost de multe ori victima cotropitorilor şi jefuitorilor, dar şi-a găsit, mereu, drumul spre libertate şi civilizaţie

Două milenii de existenţă şi continuă devenire ne-au dat certificatul de popor învingător.

Vom învinge şi de data aceasta.

Cu Dumnezeu, ÎNAINTE!

Dr. Constantin Cojocaru

30 mai 2014

PREFAŢĂ

Trăim perioade de crize multiple ale căror finaluri nu se întrezăresc încă deşi începutul acestora a avut loc în 2007. Ieşirea reală din aceste crize nu se poate face prin măsurile ce au contribuit la declanşarea şi întreţinerea lor. Toate estimările asupra crizelor făcute la nivel internaţional aduc un profund semnal de alertă în această direcţie şi prevăd dezvoltări ale acestor situaţii pe multe direcţii. Marea majoritate a acestor crize şi catastrofe se datorează acţiunii oamenilor asupra mediului natural, acţiunii politicienilor asupra oamenilor, acţiunii băncilor asupra politicienilor, acţiunii multinaţionalelor asupra băncilor… iar toate depind, în final, de resursele planetare, ce sunt din ce în ce mai puţine şi mai prost administrate.

Devine evident că suntem cu toţii într-un impas de concepţie şi de înţelegere, de viziune şi de propunere de soluţii, de structurare şi de bună utilizare a resurselor umane şi materiale, care să ne permită să punem oamenii potriviţi la locurile potrivite şi să găsim instituţiile necesare care să poată acţiona în timp util pentru atingerea unui scop multiplu: dezvoltarea durabilă în perioade de criză, cu protejarea atât a mediului natural cât şi a fondului cultural istoric ce ne identifică şi ne legitimează ca popor.

Facem parte dintr-o cultură cu rădăcini ce se pierd în zorii istoriei, o cultură care a dat enorm de mulţi oameni valoroşi ce au contribuit fundamental la pacea, bunăstarea şi progresul lumii. Dorim ca această cultură să nu fie înghiţită de interesele diferitelor forţe efemere, ci să prospere şi să continue să genereze oameni valoroşi. Din toate aceste motive, am considerat că primul pas în drumul lung către rezolvarea problemelor complexe şi periculoase de care ne lovim este proiectul de Constituţie a României, propus şi comentat mai jos. Acest proiect reprezintă mai mult decât o înşiruire de principii şi de paragrafe de lege, el reprezintă o cale de vindecare a rănilor actuale şi de dezvoltare a unei lumi pe care să o lăsăm cu încredere copiilor noştri.

Din altă perspectivă, un proiect de Constituţie ce defineşte o schimbare fundamentală de paradigmă de gândire este o piatră de hotar pentru schimbarea în bine a unei ţări, deoarece defineşte liniile directoare ale unui tip de societate pe care o dorim cu toţii şi la a cărei construcţie vom fi cu toţii de acord să ne implicăm. Atunci când mecanismele din proiectul de revizuire a Constituţiei, incluzând drepturile şi libertăţile cetăţeneşti conduc către realizarea echilibrelor sociale, către protecţia mediului natural, către dezvoltare economică sustenabilă, către egalitatea de şanse pentru fiecare, împiedicând pe de altă parte jaful, corupţia, abuzurile, lipsa de profesionalism în conducere şi administrare, sau lipsa de respect ale autorităţilor faţă de cetăţeni, vor intra în acţiune, toată legislaţia naţională va urma aceeaşi linie directoare şi va crea cadrul de generare şi dezvoltare al unei Românii din care să nu mai fie nevoie să ne temem că tinerii noştri vor dori să plece ca să se poată realiza profesional.

Din alt punct de vedere, acest proiect arată tuturor celor care ne privesc de sus ca pe o populaţie oarecare faptul că noi suntem un popor, cu istorie de foarte multe milenii, cu tradiţii din care s-au dezvoltat culturile europene şi nu numai, cu voinţă proprie şi care nu duce lipsă de curaj, ambiţie, onoare, inteligenţă, energie precum şi de alte calităţi specifice unui popor puternic.

Avem puterea de a ne regenera precum pasărea Phonix din propria cenuşă.

CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR este un proiect de arhitectură instituţională care poate să optimizeze eforturile şi care să ne permită să ne redresăm şi să ne regăsim demnitatea naţională şi forţa de a înfrunta încercările istoriei.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Florian Colceag

MĂRTURIE

În 1990, am susţinut propunerea salutară a domnului Constantin Cojocaru de privatizare, încercând să conving liderii FDAR (CDR) să şi-o asume, fără nici o ezitare. M-am lovit de o rezistenţă ciudată, pe care am pus-o atunci pe seama confuziei produse de schimbarea declanşată în 1989. Îmi amintesc amuzat de seara de 25 octombrie 1990, când am asistat la încercarea domnului Constantin Cojocaru de a-şi explica reforma (pentru care pledase şi în congresul FDAR) în casa doamnei Doina Cornea de la Cluj. A urmat un joc ipocrit din partea forţelor „anticomuniste”, deturnate/satelizate/sabotate. Experţi apăruţi din nimic explicau că proprietatea distribuită unor acţionari e o formă de comunism şi că societatea trebuie să aibă avuţia împărţită cât mai neuniform. Ulterior am înţeles că rezistenţa faţă de ideile fireşti, adecvate şi faste ale domnului Constantin Cojocaru se datora şi relei credinţe, fiind semnul premeditării jafului care a urmat, de care mulţi voiau să profite – ca lei, ca şacali sau ca viermi.

Întors în România pentru a sprijini judecarea genocidului comunist, contrarevoluţiei feseniste şi tranziţiei criminale, l-am abordat pe domnul Constantin Cojocaru în anul 2007, punându-i la dispoziţie o sinteză de presă din anii 1990-92, care reflecta lupta sa remarcabilă pentru împiedicarea privatizării jefuitoare care avea să distrugă economia şi societatea românească. L-am invitat să sprijine eforturile mele în justiţie, ca martor expert de maximă pertinenţă faţă de cauza de judecat. S-a declarat indisponibil pentru o activitate justiţiară care nu are cum să producă vreun rezultat, atâta vreme cât justiţia rămâne în ghearele uzurpatorilor statului – care ar trebui judecaţi. Tocmai pentru că îi împărtăşeam părerea, am continuat, singuratec, să provoc „justiţia”, încât să-şi scoată la lumină putreziciunea.

Domnul Constantin Cojocaru m-a invitat să îl ajut în demersul prin care voia să salveze ce se mai poate din România răpusă de tranziţie: democratizarea economică bazată pe noua „lege Cojocaru”. A fost rândul meu să exprim rezerve privind noua formula de reparaţie propusă şi să fiu sceptic privind şansele sale de a sili mafia care a acaparat statul român la concesii prin care ar pierde puterea economică. Căci nu trebuie să neglijăm: interesele profitorilor fără scrupule, complicitatea forţelor din exterior care îi folosesc pe aceştia neofanariot – întru exploatarea neocoloniei România, degradarea populaţiei prin reeducarea continuă realizată de „descurcare”, inexistenţa unei mişcări autentice şi puternice de contestaţie, domesticirea şi intoxicarea realizate prin media aservită, etc.

În dialogurile cu domnul Constantin Cojocaru, unele publice, unele purtate – polemic – cu alţi intervenienţi, eu am subliniat continuu că, dintre numeroasele obstacolele în calea eliberării României, cel mai perfid (bine camuflat, puţin perceput şi înţeles) este rezistenţa criminală a justiţiei, deturnată în folosul profitorilor sistemului, încât să paralizeze normativ victimele (supuşii, exploataţii, jefuiţii, distruşii). Aveam impresia că domnul Constantin Cojocaru, deşi denunţă câştigurile necinstite făcute în aceşti ani, în numele absenţei restricţiilor legale sau al promulgării unor legi scelerate (ca Legea 15/90 sau Legea 18/91), deşi cunoaşte cauzele şi doreşte corectarea efectelor, nu are curajul de a delegitima în bloc legalitatea invocată în comiterea jafului şi de a invalida actele respective, ca nule absolut. Combătând un conformism juridic pe care îl consideram greşit şi perdant, i-am semnalat dlui Cojocaru eseurile pe care le-am dedicat scoaterii în evidenţă a farselor pe care se bazează dreptul strîmbător (cel care face rău societăţii), provocându-l la meditaţie tăioasă pe tema teoriei statului şi dreptului. Înţeleg de ce negarea prezumţiei absolute de legitimitate a legii îi deranjează pe jurişti (care nu vor să audă nici de „justiţia de tranziţie”- chiar dacă aceasta corespunde unei reale schimbări de regim). E clar şi de ce îmbogăţiţii tranziţiei nu vor să luăm notă că regimul comunist, continuat prin cel fesenist, este ilegitim, deşi s-a proclamat legal. Rezultă o coincidenţă de interese care cimentează relaţia dintre uzurpatorii statului şi aparatul juridic folosit de aceştia ca armă cheie.

Nu înţelegeam de ce un revoltat bătăios ca domnul Constantin Cojocaru şi-ar împotmoli visele de reformă în formule de compromis şi complexe juridicoase, ajungând – de exemplu – să bazeze alimentarea fondului de capital distributiv (prevăzut în noua sa lege) – mai curînd pe un impozit pe averile mari decât pe confiscarea, prin lege nouă, a tot ce s-a luat ilegitim poporului român, în tranziţie. De ce să rămână cu prada cei care au cumpărat pe nimic „’întreprinderile de stat” (ale poporului român) şi terenurile de sub ele (acaparate ilegal de comunişti de la „chiaburi”)? De ce să rămână neomoşierii roşii cu pământul ţăranilor furaţi acum 50 de ani, cumpărat pe nimic de la IAS-uri, sau cu banii realizaţi prin vânzarea lui la străini – sub preţul din Europa? De ce să rămână averi în conturile din ţară sau de afară ale celor care au participat la jefuire şi distrugere, sau ale moştenitorilor lor? De ce să rămână la temelia averilor „baronilor” banii împrumutaţi de aceştia de la bănci de stat, cu dobânzi mult sub indicele inflaţiei (care a sărăcit restul populaţiei astfel încât să nu poată participa la privatizare)? De ce să nu plătească cei care au permis falimentarea băncilor prin aceste procedee, deschizând calea cămătăriei pentru bănci străine? De ce să nu reluăm resursele naturale date pe nimic, de la cumpărători care nu puteau fi de bună credinţă, având în vedere preţul pieţei? De ce să nu fie condamnaţi cei care au împiedicat condamnarea vinovaţilor, până acum, inclusiv prin legiferare criminală?

Toate acestea pun acut problema raportului dintre legalitate şi legitimitate, dintre drept şi societate, dintre normă şi realitate, dintre cetăţean şi stat. Şi cum, în democraţia reprezentativă, legile emise de parlament şi măsurile luate de administraţie rezultă din mandatare, realitatea constatabilă ridică impetuos problema viciilor reprezentării, care au produs actuala patologie politică. Teoria de serviciu a statului şi dreptului nu spune mai nimic despre protejarea cetăţenilor de uzurparea instituţiilor ce pretind a-i servi sau a media neutral negocierea socială. Uriaşul eşafodaj al tezelor şi precizărilor normative privind penalizarea încălcării legii nu e însoţit de un corpus de norme eficace privind abuzurile comise în stabilirea legilor… Domesticirea temeinică de dedesubtul legii, unde se zbat supuşii în plasa „drepturilor şi obligaţiilor” este combinată cu un vid magic în spaţiul de deasupra legii, de unde stăpânii cetăţii gestionează „democratic” viaţa sclavilor liberi, prin „reprezentanţi” – controlabili şi cumpărabili – deci controlaţi şi cumpăraţi. Degenerarea politică acoperită cu măiastră ipocrizie este realitatea urâtă pe care o vedem în jur şi care îi împinge pe contestatarii remanenţi să lupte pentru „puterea cetăţeanului”, pentru cât mai multă democraţie (libertate) reală, prin mijloace diverse, începând cu recurgerea la democraţie directă (pe care noile tehnologii tele-informaţionale o permit, cu condiţia ca să se ia măsuri eficace pentru corecta informare a cetăţenilor).

Unde se poate reglementa funcţionarea spaţiului de deasupra legilor, mecanismele de promulgare a lor sau de monitorizare a prestaţiei celor care deţin puterea în numele asigurării conformităţii cetăţenilor faţă de legi? În lipsa altor instrumente (observând că recursul retoric la „doctrina” şi „jurisprudenţă” este un prilej de manipulare argumentativă şi că ambiguităţile inerente ale limbajului sunt şi ele speculate tendenţios de cei care au mandat de interpretare) ne rămâne Constituţia – ca temelie a contractului social. Ajunşi în miezul problemei politice, ne lovim de probleme abisale, ca aceea a consimţământului real (al cuiva născut într-un stat şi fără posibilităţi reale de a-l părăsi), a libertăţii în raport cu convieţuirea (dreptului majorităţii de a impune unei minorităţi cum să trăiască), a inconsistenţei sistemice (votării la pachet a unui sistem de prevederi mai mult sau mai puţin coerent, dar din care cuiva îi poate conveni doar o parte), a lipsei de pertinenţă a unor voturi (oameni fără interes în chestiune, sau neinformaţi), a imposibilităţii normei de a reflecta în timp real complexitatea vieţii, a versatilităţii semantice a termenilor folosibili, etc. Aporii care cer compromisuri adecvate unei situaţii istorice date şi justifică retuşuri (pentru continuitate) sau modificări ample (pentru schimbări de direcţie). Probleme foarte dificile, din care mai semnalez aici, ca exemplu, doar pe aceea legată de normarea multiplă suprapusă: organizarea vieţii sociale pe mai multe nivele de agregare: local, naţional, federal, mondial. Celui care a studiat problematica metabolismului dublu: celulă – organism (şi în general, teoria sistemelor şi proceselor interferente) fiindu-i evident că apar contradicţii între nivelele de normare, care pot duce la situaţii groteşti, ca aceea a unei Românii „puternice”/”independente”, în care cetăţenii trebuie să trăiască aşa cum vrea populaţia Europei (dacă nu cumva e vorba doar de ucazurile unor megafuncţionari). Invocarea unor cuvinte magice ca „descentralizare” sau „subsidiaritate” neputând amăgi vigilenţa celui care a înţeles tehnicile prin care „Ministerul Adevărului” induce iluzia rezolvării ghicitorilor incomode.

Nu ştiu în ce măsură au contribuit pledoariile mele pentru delegitimarea legalităţii la hotărârea domnului Constantin Cojocaru de a se dedica conceperii unui proiect de Constituţie. Am înţeles că pericolul „regionalizării” a fost declanşatorul iniţiativei MCC (Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR) – pe care a lansat-o şi o conduce. Probabil a contat şi dorinţa de a depăşi obstacolele juridice din calea reformei sale economice – care ocupă un loc important în arhitectura Constituţiei Cetăţenilor. Ceea ce a condus la o constituţie „groasă”, care nu se rezumă la reglementarea protocolului de negociere a deciziilor colective, ci include un model de societate (vizând democraţia adevărată, inclusiv economică), reducând astfel spaţiul de manevră al juriştilor, obişnuiţi să profite de golurile constituţionale, pentru a le umple pe teren „creativ”, conform intereselor puternicilor zilei.

Fidel promisiunii de a-l sprijini – critic – am reacţionat la prima propunere MCC, comentând-o minuţios, prin comparare cu actualele prevederi ale Constituţiei. A fost o ocazie de a explica viziunea care m-a împins la aproape 25 de ani de implicare civică, de a încerca să fructific o experienţă dezamăgitoare, punând observaţiile mele privind problema politică la dispoziţia celor care vor încerca să o rezolve. Reacţia domnului Constantin Cojocaru mi-a demonstrat că este şi el pe deplin conştient de importanţa bătăliei constituţionale. A urmat avizul negativ al Consiliului Legislativ faţă de prima versiune, care m-a determinat să intervin din nou, ca să scot in evidenţă modul în care reacţia Consiliului Legislativ revela sarcina conservării sistemului, alocată juriştilor rămaşi pe baricadele legalităţii postcomuniste.

Au urmat discuţii cu domnul Constantin Cojocaru, pe marginea fiecărui punct de noua propunere a MCC. Cu această ocazie am putut aprecia profunzimea şi precizia analizei sale, ca şi deschiderea faţă de argumente convingătoare, atunci când apăreau contradicţii. Ne-am pus de acord pe multe puncte, eliminând neînţelegeri şi constatând că au rămas şi divergenţe între punctele noastre de vedere, mai mici sau mai mari – pe care nu este cazul să le enumăr aici.

Mă voi opri numai la o dispută pe care o consider importantă, în economia acestui proiect: este bine să se încerce promovarea Constituţiei Cetăţenilor prin revizuirea actualei Constituţii, sau să fie vizată direct promulgarea ei de către o putere nouă, care să asculte de voinţa de eliberare a poporului? Eu am susţinut că strategia forţării revizuirii nu este optimă, pentru că – pe de o parte – se poate pretinde că presupune legitimarea regimului (nu adresezi cereri unui sistem criminal, îl răstorni şi pedepseşti – dacă poţi) şi – pe de altă parte – poate demobiliza activiştii de pe teren, datorită sterilităţii operaţiunii (fiind evident că, chiar în situaţia strângerii semnăturilor necesare, demersul nu va trece de parlamentele ocupanţilor). Domnul Constantin Cojocaru, mai aplecat decât mine către realism politic când e vorba de practică, preferă politica paşilor mici, abordarea incrementală. El consideră că demersul oficial de revizuire a creat oportunitatea de a se vorbi public despre proiectul MCC şi de a se demonstra reaua credinţă a puterii. Într-adevăr, caracterul oficial al iniţiativei a permis spargerea barajului mediatic (de care am profitat şi eu) iar reacţia Consiliului Legislativ faţă de a doua versiune a Constituţiei Cetăţenilor demască poziţia retrogradă a maşinăriei legale a actualului regim faţă de adevărata democraţie – poziţie pe care am scos-o şi eu în evidenţă, într-o nouă serie de comentarii.

Pe de altă parte, există un preţ al plierii la cerinţele formale ale revizuirii, fiind evident – pentru mine – că o versiune a Constituţiei Cetăţenilor eliberată de orice presiune în direcţia respectării condiţiilor de revizuire stabilite în actuala Constituţie ar fi dus la o formulare mai limpede, consecventă şi coerentă. Să ne gândim – de exemplu – la cum ar arăta propunerea MCC dacă nu s-ar cala pe structura actualei Constituţii, ci ar avea propria sa organizare, adecvată propriului său spirit. Continui deci să cred că strădania întru revizuire, fie şi ca provocare, este inutilă, căci până şi Consiliul Legislativ a arătat că schimbările propuse de MCC sunt prea ample, ele presupunând o răsturnare din temelii, deci o revoluţie juridică – la care un popor are dreptul, dacă plăteşte. Rămâne de văzut în ce măsură va reuşi MCC să opereze fertil trecerea de la încercarea de revizuire la impunerea unei Noi Constituţii – pe cale politică. Ceea ce mai pot eu recomanda, este ca, înaintea fazei finale, să se apeleze la o largă implicare a cetăţenilor în ameliorarea textului, încât CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR să emane de la cetăţeni, ca semn că apune vremea în care se operează în numele lor.

Dar toate acestea pot fi privite drept cârteli, prin care un chibiţ care părăseşte terenul sâcâie pe cineva rămas în joc până la capăt – cum este acest încăpăţânat de excepţie, care şi-a dedicat viaţa unei cauze pe care cei de mâine o vor putea cântări mai bine. Eu mulţumesc domnului Constantin Cojocaru că mi-a dat ocazia să particip la un efort consistent, implicare de care pot spera că nu-mi va fi ruşine.

Ioan Roşca

16 mai 2014

MOTTO


DOINA
de Mihai Eminescu

De la Nistru pân’ la Tissa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;

Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.

Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.

Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.

De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.

Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.

De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorïle!

PREAMBUL

Constituţiile celor mai multe state ale lumii încep cu un PREAMBUL, o scurtă introducere, în care sunt prezentate, sintetic, scopurile şi obiectivele fundamentale pe care şi le propun popoarele în cauză, valorile pe care le aşează ele la baza construcţiei statelor lor şi mijloacele prin care îşi propun să le folosească pentru a-şi păstra valorile şi a-şi atinge scopurile şi obiectivele.

Actuala Constituţie a României nu are un preambul. Noi considerăm că trebuie să aibă.

Propunem ca acest preambul să înceapă cu exprimarea responsabilităţii pe care actuala şi viitoarele generaţii de români o au în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Poporul român este un popor creştin şi el va rămâne astfel. În expresia “om cu frica lui Dumnezeu”, românul spune, de fapt, că omul răspunde pentru faptele sale nu numai în faţa semenilor săi, dar şi în faţa lui Dumnezeu. Este bine să aşezăm această mărturisire la temelia Legii Fundamentale a statului nostru.

Ni se pare firesc să continuăm această primă frază a Preambulului cu exprimarea recunoştinţei noastre pentru strămoşii care au creat pentru noi România, limba română şi civilizaţia românească.

Fiecare român este liber să-şi stabilească, de-a-lungul vieţii sale pământene, propriile scopuri şi obiective personale. La fel şi diferitele grupuri de români, constituite pe afinităţi etnice, religioase, profesionale etc. Noi credem că obiectivele comune fundamentale ale poporului român, în ansamblul său, sunt maximizarea libertăţii, bunăstării şi fericirii fiecăruia, inclusiv ale urmaşilor. Mai departe, credem că nu ne putem asigura libertatea, bunăstarea şi fericirea decât construindu-ne un stat al nostru, naţional, suveran şi independent, unitar, indivizibil şi democratic, clădit pe temelia valorilor civilizaţiei româneşti, care să ne apere drepturile şi libertăţile, să fie capabil să se integreze cu demnitate în familia statelor suverane ale Uniunii Europene.

Trăim într-o lume în care valorile civilizaţiei omeneşti, din care face parte şi cea românească, sunt tot mai mult călcate în picioare de goana după resurse, de lăcomia unui număr redus de oameni care, pe căi şi prin mijloace necinstite, acaparează resursele naturale şi cele create de oameni pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi asigura o viaţă de huzur. Un număr din ce în ce mai mic de oameni deţin o parte tot mai mare a capitalului utilizat în economie şi, pe această bază, îşi însuşesc o parte din ce în ce mai mare din avuţia creată în societate, în timp ce un număr din ce în ce mai mare de oameni trăiesc în sărăcie şi umilinţă. Prin acapararea capitalurilor şi a resurselor naturale, câteva mari corporaţii transnaţionale îşi însuşesc cea mai mare parte a avuţiei create de popoarele lumii, lăsând aceste popoare fără resursele de care au nevoie pentru acumularea de capitaluri, pentru crearea de capacităţi de producţie, de locuri de muncă, de venituri, personale şi publice.

Oligarhizarea proprietăţii asupra capitalurilor, a puterii economice, determină şi oligarhizarea puterii politice, controlul instituţiilor statelor de către deţinătorii puterii economice, folosirea statelor ca instrumente de jefuire a popoarelor de resursele lor, naturale sau create de ele.

Din nefericire, în urma loviturii de stat din decembrie 1989, în România a fost construită o economie oligarhică, prin deposedarea poporului român de capitalul său naţional, care a fost trecut, prin aşa-zisa „privatizare”, în proprietatea privată a mafiei politice interne şi a câtorva corporaţii transnaţionale, o economie bolnavă, parazitară, în care cea mai mare parte a avuţiei create de români este însuşită de oligarhie şi consumată de aceasta sau transferată în afara ţării, majoritatea românilor fiind condamnaţi la sărăcie şi umilinţă. Statul român este controlat de oligarhia financiară şi este folosit pentru apărarea intereselor acestei oligarhii.

Acestea sunt, pe scurt, motivele pentru care noi credem că democratizarea proprietăţii asupra capitalului, construcţia economiei democratice, este singura cale prin care noi, poporul român, putem să ne apărăm libertatea, bunăstarea şi fericirea. Numai deţinând puterea economică, poporul român va deţine şi puterea politică, va controla şi statul său şi îşi va impune şi propriile sale valori morale: credinţa; demnitatea; libertatea; dreptatea; adevărul; cinstea; onoarea; curajul; munca; spiritul de iniţiativă şi de întreprindere; omenia; ospitalitatea; toleranţa; dragostea pentru semeni, pentru familie, pentru popor şi pentru ţară; neagresiunea şi neamestecul în treburile altor popoare,

Iată, textul complet al preambulului propus de noi, pentru Constituţia României:

„PREAMBUL

Noi, poporul român,

Conştienţi de răspunderea noastră în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, mulţumind strămoşilor pentru că au creat pentru noi România şi civilizaţia românească, dorind să asigurăm libertatea, bunăstarea şi fericirea noastră şi a urmaşilor noştri, să construim un stat al nostru, naţional, suveran şi independent, unitar, indivizibil şi democratic, clădit pe temelia valorilor civilizaţiei româneşti, slujitor competent şi responsabil al drepturilor şi intereselor noastre, capabil să se integreze cu demnitate în familia statelor suverane ale Uniunii Europene,

Ştiind că singura cale prin care putem stăpâni şi apăra libertatea, bunăstarea şi fericirea, drepturile câştigate prin sângele strămoşilor asupra teritoriului naţional, asupra resurselor naturale ale acestui pământ şi asupra avuţiei pe care am creat-o şi pe care o creăm, prin munca noastră, este construcţia economiei democratice, prin împroprietărirea cu capital a tuturor cetăţenilor, astfel încât majoritatea capitalului să rămână, pentru totdeauna, în proprietatea privată a majorităţii cetăţenilor,

Înţelegând că numai deţinând puterea economică, poporul român va deţine şi puterea politică, va controla şi statul său şi îşi va impune şi propriile sale valori morale: credinţa; demnitatea; libertatea; dreptatea; adevărul; cinstea; onoarea; curajul; munca; spiritul de iniţiativă şi de întreprindere; omenia; ospitalitatea; toleranţa; dragostea pentru semeni, pentru familie, pentru popor şi pentru ţară; neagresiunea şi neamestecul în treburile altor popoare,

Am hotărât, prin referendum, să adoptăm prezenta Constituţie a României.”

VOTAŢI Art. "PREAMBUL"
Votează

Statul român

TITLUL I.

PRINCIPII GENERALE

Statul român. Articolul 1.

Titlul I al actualei Constituţii a României, având denumirea de PRINCIPII GENERALE, rămasă neschimbată, în propunerea noastră, are 14 articole: 1. Statul român 2. Suveranitatea. 3. Teritoriul. 4. Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni. 5. Cetăţenia. 6. Dreptul la identitate. 7. Românii din străinătate. 8. Pluralismul şi partidele politice. 9. Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale. 10. Relaţii internaţionale. 11. Dreptul internaţional şi dreptul intern. 12. Simboluri naţionale. 13. Limba oficială. 14. Capitala.

În proiectul MCC, am păstrat, nemodificate, articolele 4 şi 9, le-am modificat şi completat pe celelalte şi am adăugat 4 noi articole: 1.1. Uniunea Europeană. 2.1. Referendumul. 3.1. Reîntregirea Patriei. 3.2. Regiunile de dezvoltare.

Iată, textul articolului 1, Statul român.

În Constituţia actuală:

(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.

(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluției din decembrie 1989, şi sunt garantate.

(4) Statul se organizează potrivit principiului separației şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democrației constituţionale.

(5) În România, respectarea Constituției, a supremației sale şi a legilor este obligatorie.

 

În Constituţia propusă de MCC:

„(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar, indivizibil şi democratic.

(2) Forma de guvernământ a statului român este republica. Forma de guvernământ poate fi modificată prin referendum naţional.

(3) Statul român este clădit pe temelia valorilor morale fundamentale ale civilizaţiei româneşti: credinţa; demnitatea; libertatea; dreptatea; adevărul; cinstea; onoarea; curajul; munca; spiritul de iniţiativă şi de întreprindere; omenia; ospitalitatea; toleranţa; dragostea pentru semeni, pentru familie, pentru popor şi pentru ţară; neagresiunea şi neamestecul în treburile altor popoare.

(4) Statul român se organizează pe baza principiilor controlului poporului asupra statului, separaţiei, independenţei şi echilibrului autorităţilor statului – legislativă, executivă, judecătorească, mediatică, financiară, electorală, statistică, morală, ştiinţifică – în cadrul democraţiei constituţionale. Autorităţile statului sunt cele stabilite prin Constituţie. Între ele nu există raporturi de subordonare ierarhică, ci numai relaţii de colaborare şi de control reciproc.

(5) România este stat de drept, în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale, a legilor şi a hotărârilor judecătoreşti este obligatorie, cu excepţia cazurilor în care legile şi hotărârile judecătoreşti sunt adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituțiilor statului.”

1. La alineatul (1), la cele 5 calificative ale statului (naţional, suveran, independent, unitar, indivizibil), precizate în Constituţia actuală, am adăugat şi calificativul „democratic”, pe care l-am preluat din alineatul (3), unde nu îi era locul.

2. La alineatul (2), am adăugat o a doua teză, care stabileşte că forma de guvernământ poate fi modificată prin referendum naţional. Introducerea acestei teze, în acest alineat, a determinat şi modificarea articolului 152, care includea forma de guvernământ printre elementele care nu pot fi revizuite, modificate.

3. Am reformulat, complet, alineatul (3). Am considerat că este potrivit să renunţăm la expresia „valori supreme”, în general, şi să aşezăm la temelia statului român valorile morale fundamentale ale civilizaţiei româneşti, acelea care credem noi că exprimă cel mai bine specificul nostru naţional. Am renunţat la trimiterea la idealurile revoluţiei din decembrie 1989. Idealurile poporului român au fost exprimate în multe alte momente ale istoriei noastre, nu numai în revoluţia din decembrie 1989. Am renunţat la calificativul de „stat social”, deoarece este redundant. Statul este creat de societate, deci nu poate fi decât social.

4. Am reformulat şi alineatul (4). Am înlocuit expresia „puteri”, imprecisă, cu „autorităţi ale statului”. Am adăugat, la principiile separaţiei şi echilibrului componentelor statului, încă două noi principii ale organizării statului: principiul independenţei componentelor statului şi principiul controlului poporului asupra statului, principii care stau la baza multora dintre amendamentele incluse în proiectul nostru. Am introdus două teze noi, una prin care am precizat că autorităţile statului sunt cele stabilite prin Constituţie, astfel încât “reprezentanţii”, adică politicienii, să nu mai poată crea şi desfiinţa instituţii ale statului după cum dictează interesele lor, şi a doua, prin care se stabileşte că între componentele statului nu există raporturi de subordonare ierarhică, ci numai raporturi de colaborare şi de control reciproc, astfel încât să nu mai existe nici o putere „supremă” în statul român, prin care să se impună interesele aceloraşi politicieni.

În Avizul nr. 47/2014, în legătură cu aceste propuneri formulate de noi, Consiliul Legislativ al României spune următoarele:

„Cu privire la textul propus la art. I pct. 2 pentru art. 1 alin. (4), precizăm că principiul consacrat de dreptul constituţional este acela al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, şi nu al separaţiei şi echilibrului „autorităţilor statului”, aşa cum se prevede în proiect. În acest context, precizăm că autorităţile statului sunt acele persoane juridice de drept public prin care puterea se exercită în stat. Aşa cum s-a subliniat în doctrină*8), cele trei funcţii principale ale puterii sunt funcţia legislativă, cea executivă şi funcţia judecătorească. În acest context, precizăm că textul face referire la autorităţi care exercită funcţii ce nu pot fi asociate cu „puterea de stat” (autoritatea mediatică, financiară, electorală, statistică morală sau ştiinţifică).”

Juriştii Consiliului Legislativ nu au argumente JURIDICE cu care să respingă propunerea noastră şi recurg la „precizări” formale care ocolesc fondul problemei puse în discuţie. Noi ştim foarte bine că puterea poporului are trei funcţii PRINCIPALE, indiferent de ce a subliniat „doctrina”. Ştim foarte bine că că aceste funcţii PRINCIPALE se exercită prin autorităţi ale statului, care sunt persoane juridice de drept public. Noi spunem, însă, că, pe lângă cele trei autorităţi clasice împuternicite să îndeplinească cele trei funcţii principale ale puterii politice, recunoscute de Constituţie, există multe alte autorităţi ale statului, create prin legi, de către Parlament, de către politicieni, cărora le-au fost încredinţate puteri foarte mari, care influenţează dramatic viaţa oamenilor. Aceste autorităţi sunt folosite de politicieni pentru deposedarea poporului de drepturi şi libertăţi, dar şi de avuţia deţinută sau creată de aceştia. Există, de exemplu, Consiliul Naţional al Audiovizualului, persoană juridică de drept public, autoritate AUTONOMĂ a statului român, care supraveghează activitatea mijloacelor de comunicare în masă, mijloace cu ajutorul cărora politicienii controlează voinţa politică şi electorală a cetăţenilor. Există, de asemenea, Autoritatea de Supraveghere Financiară, tot persoană de drept public, tot autoritate AUTONOMĂ a statului român, care supraveghează sistemul financiar al ţării, cu ajutorul căruia politicienii au jefuit poporul român de capitalul acumulat până în 1989 şi de cea mai mare parte a avuţiei create cu acest capital după 1989. Există multe alte astfel de componente, autorităţi ale statului român.

Ceea ce propunem noi este ca aceste componente ale statului român să îşi găsească locul în Constituţie, să fie recunoscute ca autorităţi ale statului român, separate şi independente de celelalte componente ale statului, să fie scoase de sub controlul politicienilor şi trecute sub controlul poporului. Asta este problema care produce, de fapt, durere juriştilor Consiliului Legislativ.

5. Am reformulat alineatul (5), pe care l-am transformat într-o definiţie a statului de drept, pentru a nu mai lăsa la latitudinea politicienilor să folosească paravanul statului de drept pentru a-şi apăra ei interesele şi privilegiile. Statul de drept este statul care este creat prin lege şi care funcţionează respectând legea. Statul de drept nu este statul în care politicienii adoptă legi care nu respectă Constituţia şi nici statul în care funcţionarii publici încalcă legea. Ordinea de drept este ordinea stabilită de lege, nu ordinea stabilită de cei aleşi sau numiţi să asigure respectarea legii.

Experienţa noastră din ultimii 70 de ani ne-a arătat că nu întotdeauna legalitatea are legitimitate, că este posibil ca, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului, să fie adoptate legi care încalcă drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Întreaga legislaţie a regimului comunist a fost una nelegitimă. La fel ca şi multe legi adoptate, în România, după 1989. Exemplul cel mai elocvent este Legea 15/1990, despre care am mai vorbit şi vom mai vorbi până când vom elimina, complet, efectele ei criminale. Acesta este motivul pentru care am completat alineatul (5) cu precizarea că respectarea Constituţiei, a supremaţiei ei, a legilor şi a hotărârilor judecătoreşti este obligatorie, CU EXCEPŢIA cazurilor în care legile şi hotărârile judecătoreşti sunt adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului.

Iată ce spun juriştii Consiliului Legislativ al României, în Avizul lor nr. 47/2014, referitor la această propunere făcută de noi:

Norma propusă la art. I pct. 2 pentru art. 1 alin. (5), spun juriştii Consiliului, potrivit căreia respectarea hotărârilor judecătoreşti nu este obligatorie în cazul în care acestea „sunt adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului” aduce atingere independenţei justiţiei, valoare fundamentală avută în vedere de art. 152 alin. (2), întrucât lasă la aprecierea unei entităţi nedefinite valabilitatea respectivelor decizii, care ar urma să fie supuse „judecăţii populare”. În plus, adoptarea unui astfel de criteriu şi în ceea ce priveşte supremaţia Constituţiei şi obligativitatea legilor relativizează până la eliminare principiile de bază ale statului de drept, anulând, practic, principiile stabilite în cuprinsul întregii Constituţiei, care devine astfel o simplă declaraţie de intenţii.

Să ne înţelegem, independenţa justiţiei înseamnă independenţa acestei componente a statului – justiţia – faţă de celelalte componente ale statului – componenta legislativă, componenta executivă etc. Independenţa justiţiei nu însemnă şi independenţa acestei componente a statului faţă de popor. Independenţa justiţiei nu înseamnă şi puterea judecătorilor de a încălca prevederile Constituţiei, ori ale legii. Independenţa justiţiei nu înseamnă şi puterea procurorilor şi a judecătorilor de a încălca drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Independenţa justiţiei nu înseamnă şi puterea procurorilor şi judecătorilor de a adopta decizii contrare adevărului. Independenţa justiţiei nu înseamnă puterea procurorilor şi judecătorilor de a aproba jefuirea cetăţenilor şi a poporului român, în ansamblul său, prin legi neconstituţionale, abuzive, aşa cum a fost Legea 15/1990, legile privatizărilor, legile retrocedărilor etc.

Juriştii Consiliului Legislativ pun între ghilimele judecata poporului, popor, care, pentru ei este o „entitate nedefinită”. Este evident că pentru aceşti jurişti democraţia, puterea poporului, suveranitatea acestuia, rămân nişte vorbe frumoase, puse în Constituţie pentru păcălirea poporului.

Care principiu „de bază” al statului de drept este „relativizat” de propunerea noastră, ca legile să nu fie adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului? Principiul democraţiei, al puterii poporului, al suveranităţii poporului, al controlului poporului asupra statului, al subordonării statului intereselor cetăţenilor şi al poporului?

VOTAŢI Art. 1. "Statul român"
Votează

Uniunea Europeană

Articolul 1.1.

În Constituţia actuală a României, relaţia dintre statul român şi Uniunea Europeană este definită la articolul 148 din cadrul Titlului VI, Integrarea euroatlantică.

Iată textul integral al acestui articol:

„Integrarea în Uniunea Europeană

ARTICOLUL 148

(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaților şi Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numărul deputaților şi senatorilor.

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul şi autoritatea judecătoreasca garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).

(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea sa fie supuse aprobării instituțiilor Uniunii Europene.”

Acest text a fost introdus în Constituţia României în anul 2003. Suntem cu doi ani înainte de anul 2005, când va fi semnat protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană şi cu 4 ani înainte de anul 2007, când România va deveni stat membru al Uniunii Europene.

Acest articol 148, plus următorul, 149, care se referă la aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord şi partea a doua a alineatului (2) al articolului 44, prin care s-a acordat străinilor şi apatrizilor dreptul de a cumpăra terenuri în România, reprezintă, de fapt, principalele motive pentru care poporul român a fost scos la vot timp de două zile, 18 şi 19 octombrie 2003, pentru a aproba revizuirea Constituţiei României.

În octombrie 2003, guvernanţii României nu au prezentat poporului român nici conţinutul tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, care nici nu existau la acea dată, în forma în care au fost adoptate, ulterior anului 2003, nici consecinţele pe care „aderarea” le va avea asupra poporului român.

Ca şi la toate alegerile „libere şi corecte” de după 1989, la referendumul din anul 2003, guvernanţii României au înşelat poporul român, cu ajutorul televiziunilor, şi au obţinut aprobarea acestuia pentru revizuirea Constituţiei, în baza căreia au negociat şi ratificat Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană, au transferat instituţiilor Uniunii o bună parte din atributele suveranităţii naţionale, au pus la dispoziţia transnaţionalelor capitalul acumulat de români, resursele naturale ale ţării, ca şi teritoriul naţional, care, în baza prevederilor Protocolului de aderare, în condiţiile sărăcirii poporului român, poate fi cumpărat de străini, la preţuri de zeci de ori mai mici decât cele practicate în ţările dezvoltate ale Europei.

„Aderarea” României la Uniunea Europeană s-a dovedit total potrivnică intereselor poporului român. În cei şapte ani scurşi de la aderarea României la Uniunea Europeană, contribuţia României la bugetul Uniunii Europene este mai mare decât sumele băneşti obţinute de România de la bugetul Uniunii. Cea mai mare parte a capitalului acumulat de români în timpul regimului comunist, în valoare de peste 300 miliarde de euro, a fost trecută în proprietatea transnaţionalelor, la preţuri derizorii. Profiturile realizate cu acest capital, reprezentând mai mult de jumătate din avuţia creată în România, sunt însuşite de noii proprietari ai capitalului şi transferate în afara ţării. Ca urmare a „aderării”, regiile autonome înfiinţate pentru exploatarea resurselor naturale ale ţării au fost desfiinţate, „reorganizate” ca societăţi comerciale, împinse în faliment şi vândute pe nimic străinilor, astfel că resursele naturale ale României sunt exploatate de transnaţionale. România a acumulat o datorie externă de 100 miliarde de euro, ceea ce face ca serviciul acestei datorii, adică ratele şi dobânzile, să fie de peste 40 miliarde de euro, în fiecare an. O treime din avuţia pe care o creăm, în fiecare an, trebuie schimbată pe euro, pentru plata ratelor şi dobânzilor la datoria externă.

Prin revizuirea Constituţiei în anul 2003, guvernanţii României au deposedat poporul român nu numai de dreptul său suveran de a decide el, poporul, aderarea la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, dar l-au deposedat şi de dreptul de a aproba revizuirea acestor tratate. Şi-au însuşit ei acest drept.

Noi credem că popoarele Europei îşi pot apăra mai bine interesele în Uniunea Europeană decât în afara acesteia. Cu condiţia ca această Uniune să fie o uniune de state naţionale suverane. Cu condiţia ca această Uniune să nu se transforme într-o nouă Uniune Sovietică. Uniunea Europeană trebuie să fie o uniune vamală, o uniune monetară, o uniune comercială, o uniune militară, o uniune diplomatică. Nimic mai mult. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribute care pot fi exercitate mult mai bine de statele membre. Instituţiile Uniunii Europene au, deja, mai multe atribuţii decât ar trebui să aibă. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribuţii în stabilirea regimului proprietăţii, în distribuţia şi însuşirea veniturilor create de cetăţeni, în stabilirea regimului fiscal, în stabilirea regimului exploatării resurselor naturale ale popoarelor. Reglementările şi instituţiile Uniunii Europene nu trebuie subordonate intereselor corporaţiilor transnaţionale de acaparare a capitalurilor, a resurselor naturale şi a teritoriilor popoarelor europene.

Acestea sunt motivele pentru care am propus ca după articolul 1, cu denumirea „Statul român”, să introducem un nou articol în Constituţia României, articolul 1.1, cu denumirea “Uniunea Europeană” şi cu următorul cuprins:

„(1) România este stat membru al Uniunii Europene.

(2) România aplică prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, stabilite în conformitate cu prevederile tratatelor constitutive.

(3) Revizuirea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se aprobă de poporul român, prin referendum.

(4) Poporul român poate hotărî, prin referendum, retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care consideră că reglementările sau acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii.”

Recunoaştem, deci, prin Constituţie, că România este stat membru al Uniunii Europene, cu drepturile şi obligaţiile pe care le conferă această calitate, de stat membru.

Recunoaştem obligaţia de a aplica prevederile tratatelor constitutive, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, DAR numai ACELE reglementări stabilite ÎN CONFORMITATE cu prevederile tratatelor constitutive.

Redăm poporului român dreptul său suveran de a aproba el, poporul, revizuirea tratelor constitutive, prin referendum, astfel încât politicienii, oricare ar fi ei, să nu ne mai impună obligaţii contrare intereselor noastre, ale românilor.

Mai mult, exprimăm dreptul suveran al poporului român de a hotărî retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care el, poporul român, ajunge la concluzia că reglementările şi acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale. Evident, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive referitoare la retragere.

Articolul 1.1.

În Constituţia actuală a României, relaţia dintre statul român şi Uniunea Europeană este definită la articolul 148 din cadrul Titlului VI, Integrarea euroatlantică.

Iată textul integral al acestui articol:

„Integrarea în Uniunea Europeană

ARTICOLUL 148

(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaților şi Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numărul deputaților şi senatorilor.

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul şi autoritatea judecătoreasca garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).

(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea sa fie supuse aprobării instituțiilor Uniunii Europene.”

Acest text a fost introdus în Constituţia României în anul 2003. Suntem cu doi ani înainte de anul 2005, când va fi semnat protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană şi cu 4 ani înainte de anul 2007, când România va deveni stat membru al Uniunii Europene.

Acest articol 148, plus următorul, 149, care se referă la aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord şi partea a doua a alineatului (2) al articolului 44, prin care s-a acordat străinilor şi apatrizilor dreptul de a cumpăra terenuri în România, reprezintă, de fapt, principalele motive pentru care poporul român a fost scos la vot timp de două zile, 18 şi 19 octombrie 2003, pentru a aproba revizuirea Constituţiei României.

În octombrie 2003, guvernanţii României nu au prezentat poporului român nici conţinutul tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, care nici nu existau la acea dată, în forma în care au fost adoptate, ulterior anului 2003, nici consecinţele pe care „aderarea” le va avea asupra poporului român.

Ca şi la toate alegerile „libere şi corecte” de după 1989, la referendumul din anul 2003, guvernanţii României au înşelat poporul român, cu ajutorul televiziunilor, şi au obţinut aprobarea acestuia pentru revizuirea Constituţiei, în baza căreia au negociat şi ratificat Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană, au transferat instituţiilor Uniunii o bună parte din atributele suveranităţii naţionale, au pus la dispoziţia transnaţionalelor capitalul acumulat de români, resursele naturale ale ţării, ca şi teritoriul naţional, care, în baza prevederilor Protocolului de aderare, în condiţiile sărăcirii poporului român, poate fi cumpărat de străini, la preţuri de zeci de ori mai mici decât cele practicate în ţările dezvoltate ale Europei.

„Aderarea” României la Uniunea Europeană s-a dovedit total potrivnică intereselor poporului român. În cei şapte ani scurşi de la aderarea României la Uniunea Europeană, contribuţia României la bugetul Uniunii Europene este mai mare decât sumele băneşti obţinute de România de la bugetul Uniunii. Cea mai mare parte a capitalului acumulat de români în timpul regimului comunist, în valoare de peste 300 miliarde de euro, a fost trecută în proprietatea transnaţionalelor, la preţuri derizorii. Profiturile realizate cu acest capital, reprezentând mai mult de jumătate din avuţia creată în România, sunt însuşite de noii proprietari ai capitalului şi transferate în afara ţării. Ca urmare a „aderării”, regiile autonome înfiinţate pentru exploatarea resurselor naturale ale ţării au fost desfiinţate, „reorganizate” ca societăţi comerciale, împinse în faliment şi vândute pe nimic străinilor, astfel că resursele naturale ale României sunt exploatate de transnaţionale. România a acumulat o datorie externă de 100 miliarde de euro, ceea ce face ca serviciul acestei datorii, adică ratele şi dobânzile, să fie de peste 40 miliarde de euro, în fiecare an. O treime din avuţia pe care o creăm, în fiecare an, trebuie schimbată pe euro, pentru plata ratelor şi dobânzilor la datoria externă.

Prin revizuirea Constituţiei în anul 2003, guvernanţii României au deposedat poporul român nu numai de dreptul său suveran de a decide el, poporul, aderarea la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, dar l-au deposedat şi de dreptul de a aproba revizuirea acestor tratate. Şi-au însuşit ei acest drept.

Noi credem că popoarele Europei îşi pot apăra mai bine interesele în Uniunea Europeană decât în afara acesteia. Cu condiţia ca această Uniune să fie o uniune de state naţionale suverane. Cu condiţia ca această Uniune să nu se transforme într-o nouă Uniune Sovietică. Uniunea Europeană trebuie să fie o uniune vamală, o uniune monetară, o uniune comercială, o uniune militară, o uniune diplomatică. Nimic mai mult. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribute care pot fi exercitate mult mai bine de statele membre.

Instituţiile Uniunii Europene au, deja, mai multe atribuţii decât ar trebui să aibă. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribuţii în stabilirea regimului proprietăţii, în distribuţia şi însuşirea veniturilor create de cetăţeni, în stabilirea regimului fiscal, în stabilirea regimului exploatării resurselor naturale ale popoarelor. Reglementările şi instituţiile Uniunii Europene nu trebuie subordonate intereselor corporaţiilor transnaţionale de acaparare a capitalurilor, a resurselor naturale şi a teritoriilor popoarelor europene.

Acestea sunt motivele pentru care am propus ca după articolul 1, cu denumirea „Statul român”, să introducem un nou articol în Constituţia României, articolul 1.1, cu denumirea “Uniunea Europeană” şi cu următorul cuprins:

„(1) România este stat membru al Uniunii Europene.

(2) România aplică prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, stabilite în conformitate cu prevederile tratatelor constitutive.

(3) Revizuirea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se aprobă de poporul român, prin referendum.

(4) Poporul român poate hotărî, prin referendum, retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care consideră că reglementările sau acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii.”

Recunoaştem, deci, prin Constituţie, că România este stat membru al Uniunii Europene, cu drepturile şi obligaţiile pe care le conferă această calitate, de stat membru.

Recunoaştem obligaţia de a aplica prevederile tratatelor constitutive, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, DAR numai ACELE reglementări stabilite ÎN CONFORMITATE cu prevederile tratatelor constitutive.

Redăm poporului român dreptul său suveran de a aproba el, poporul, revizuirea tratelor constitutive, prin referendum, astfel încât politicienii, oricare ar fi ei, să nu ne mai impună obligaţii contrare intereselor noastre, ale românilor.

Mai mult, exprimăm dreptul suveran al poporului român de a hotărî retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care el, poporul român, ajunge la concluzia că reglementările şi acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale. Evident, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive referitoare la retragere.

 

VOTAŢI Art. 1.1. "Uniunea Europeană"
Votează