NOTĂ INTRODUCTIVĂ.

O nouă încercare de a formula principiile doctrinare ale unui proiect de reconstrucţie a societăţii româneşti am făcut-o prin anii 2000-2002, o perioadă în care am făcut parte din conducerea Partidului Creştin Democrat, când am publicat o broşură, cu titlul „Doctrina Populară”. Am continuat să lucrez la acest text, astfel încât, în anul 2010, el a devenit Programul Politic al Partidului Poporului.

Republic, aici, partea din acest Program care se referă la construcţia statului popular şi la construcţia economiei democratice, pentru a permite cititorului acestei cărţi să urmărească atât continuitatea ideilor mele referitoare la democratizarea societăţii româneşti, dar şi dezvoltarea acestor idei, în funcţie şi de amplificarea propriilor mele cunoştinţe, dar şi de evoluţia acestei societăţi, în ultimul sfert de veac.

1. CONSTRUCŢIA STATULUI POPULAR

1.1. Statul mafiot postdecembrist.

Prin lovitura de stat care a urmat revoltei populare anticomuniste din decembrie 1989 şi prin manipularea informaţională a cetăţenilor, în România a fost instaurat un stat care s-a autointitulat democratic, dar care nu este construit de popor şi nu guvernează, nu exercită puterea statală, în interesul poporului, pentru popor. Dimpotrivă, el este un stat autocratic, dictatorial. Este un stat care s-a autoconstruit, un stat care s-a autocreat. Este un stat care s-a autoinvestit cu puterea statală.

Statul român postdecembrist este opera activiştilor şi securiştilor partidului şi statului comunist, care au creat Constituţia din 1991, au infiltrat partidele politice postdecembriste, au devenit membrii parlamentelor şi guvernelor postcomuniste, au conceput şi aplicat “reforma”, au conceput şi aplicat legile prin care capitalul românesc acumulat până în 1989 a trecut în proprietatea lor privată, prin care o bună parte a veniturilor cetăţenilor create după 1989 au intrat tot în buzunarele lor, ale guvernanţilor, prin care naţiunea română a fost adusă la starea de cea mai săracă şi umilită naţiune din Europa.

Clasa politică românească postdecembristă, constituită din foştii securişti şi activişti comunişti s-a înregimentat în diverse partide, care, prin discursuri şi lozinci acoperă întreg spectrul politic european, având, însă, toate, un scop comun: “reforma”, adică îmbogăţirea lor, a guvernanţilor, prin însuşirea avuţiei create de români înainte de 1989 şi după.

Pentru a-şi realiza obiectivul său fundamental – îmbogăţirea – clasa politică românească postdecembristă şi-a creat statul de care avea nevoie, stat care a aplicat aceeaşi politică, aceeaşi “reformă”, indiferent de coloratura politică a celor care au câştigat alegerile din 1990, 1992, 1996, 2000, 2004.

Pentru a-şi realiza scopul său fundamental – îmbogăţirea guvernanţilor – statul român postdecembrist s-a autodotat cu puteri nelimitate, discreţionare, dictatoriale.

Acest stat s-a autodotat cu puterea de a-şi pune membrii săi deasupra legii, prin legiferarea imunităţii parlamentarilor hoţi, excroci, corupţi, şpăgari, ţepari de bănci, de societăţi de asigurări, de fonduri de investiţii, ş.a.m.d.

Acest stat s-a autodotat cu puterea de a da legi prin care a expropriat cetăţenii României de întregul capital acumulat de aceştia de-a lungul istoriei, capital care a fost trecut, mai întâi, în proprietatea statului, prin Legea nr. 15/1990, apoi, prin aşa-zisa privatizare, în proprietatea privată a lor, a guvernanţilor şi a clientelei lor politice şi financiare.

Acest stat s-a autodotat cu puterea de a adopta legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern care au făcut posibilă îmbogăţirea guvernanţilor, prin jefuirea cetăţenilor de o mare parte a veniturilor acestora, prin inflaţie artificială, manipularea pieţelor de capital (vezi FNI, SAFI), falimentarea băncilor şi a întreprinderilor industriale, reducerea continuă a puterii de cumpărare a salariilor şi pensiilor.

Constituţia din 1991 nu i-a acordat statului român puterea de a tipări monedă, dar nici nu i-a interzis să tipărească monedă, astfel încât statul, prin Banca Naţională a României, a tipărit şi a aruncat pe piaţă atâţia bani câţi i-au trebuit pentru a genera o inflaţie galopantă, prin care salariile şi preţul forţei de muncă au fost aduse la unul din cele mai scăzute niveluri din lume, prin care întreprinderile româneşti au fost falimentate şi decapitalizate, astfel încât să poată fi “trecute”, cvasigratuit, în proprietatea privată a guvernanţilor.

Constituţia din 1991 nu i-a acordat statului român puterea de a stabili nivelul dobânzilor la care banii tipăriţi de stat au fost puşi la dispoziţia sistemului bancar, nici nu i-a interzis, nu i-a impus vreo restricţie, sau vreo răspundere legată de nivelul acestor dobânzi, astfel încât statul, prin Banca Naţională a României, a impus, cu de la sine putere, niveluri ale dobânzilor de peste 100% pe an, care au contribuit şi ele la crearea inflaţiei artificiale, principalul instrument utilizat pentru jefuirea capitalului naţional, pentru reducerea valorii forţei de muncă şi a capitalului naţional, pentru sărăcirea populaţiei şi îmbogăţirea guvernanţilor.

Constituţia din 1991 nu a acordat statului român puterea de a da legi prin care să reglementeze piaţa de capital, respectiv modul în care să fie efectuate operaţiunile de vânzare-cumpărare a titlurilor de valoare – acţiuni, obligaţiuni, etc. Fără a avea această putere, statul a dat mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern pentru reglementarea pieţei de capital, care au permis ca sume băneşti uriaşe ale cetăţenilor să fie furate de excroci – SAFI, FNI – cu ajutorul instrumentelor acestei pieţe, instrumente create de stat, prin lege, regulamente, instrucţiuni, etc.

Constituţia din 1991 nu a acordat statului român puterea de a da legi prin care să reglementeze circulaţia banilor în economie, prin care să reglementeze activitatea băncilor, a sistemului bancar. Fără a avea această putere de la popor, statul român a adoptat mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern prin care a permis Băncii Naţionale a României să falimenteze cea mai mare parte a băncilor cu capital de stat şi privat românesc (BANCOREX, BANCA AGRICOLĂ, BANKOOP, B.I.R, etc) şi aproape toate băncile populare înfiinţate după 1989.

Constituţia din 1991 nu a acordat statului român puterea de a avea proprietate privată, nici pe aceea de a fi proprietar de capital. Nici nu i-a interzis dreptul de a fi proprietar de capital. Nici nu i-a stabilit vreo răspundere pentru capitalul ajuns în proprietatea lui, a statului. El, statul român, se autoîmproprietărise în 1990, prin Legea 15/1990, cu întregul capital acumulat de cetăţenii români până în 1989, încălcând prevederile Constituţiei în vigoare la acea dată. Neavând nici o răspundere constituţională pentru capitalul naţional pe care şi l-a însuşit abuziv, statul român postdecembrist a făcut ce a vrut din acest capital, fără să dea vreo socoteală poporului, de la care furase capitalul: l-a devalizat, l-a vândut, la preţuri de nimic, cu sumele încasate şi-a plătit menţinerea la putere, i-a mituit pe salariaţi să se lase expropriaţi şi concediaţi.

Statul român postdecembrist s-a autodotat cu puterea de a pune pe grumazul cetăţeanului român cele mai grele impozite şi taxe de pe continent, deşi el, cetăţeanul român, tot datorită statului, are cele mai mici venituri.

Acest stat s-a autodotat cu puterea de a încălca, în mod sistematic, Constituţia, propriile legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern, cu puterea de a încălca libertăţile şi drepturile cetăţenilor, fără să răspundă, în nici un fel, fără să dea socoteală în faţa cetăţenilor pentru abuzurile sale.

Este cunoscut modul fraudulos în care guvernanţii României au obţinut în octombrie, 2003, votarea Legii privind revizuirea Constituţiei.

Adevăratul motiv al revizuirii Constituţiei nu l-a constituit, nicidecum, aderarea la Uniunea Europeană, ci jaful, adică scoaterea la mezat, la vânzare, a unor importante componente ale avuţiei naţionale, care, conform Constituţiei din 1991, nu puteau fi înstrăinate. “Scăpaseră” bogăţiile subsolului – aurul, uraniul, cărbunele, petrolul, gazele naturale, etc, ca şi apele – delta, lacurile, râurile, apele minerale.

Conform Constituţiei din 1991, făceau obiectul exclusiv al proprietăţii public – adică nu puteau fi înstrăinate, vândute – “bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţii, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public”. Conform Constituţiei revizuite în 2003, fac obiectul proprietăţii publice “bogăţiile de interes public (deci nu de orice natură) ale subsolului, spaţiul aerian (nu şi căile de comunicaţii), apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional (deci nu toate apele, ci numai cele de interes naţional)”.

Cine va stabili care bogăţii ale subsolului nu sunt de interes public şi care ape nu sunt de interes naţional? Poporul? Nu. Statul. Cum? Prin legi adoptate de parlamentarii care au votat şi legile privatizării, şi legile care au falimentat băncile şi fondurile de investiţii, şi legile care au condus la înjumătăţirea salariilor şi pensiilor.

Statul român postdecembrist a fost de la început şi continuă să fie un stat autocratic, mafiot, care trebuie înlocuit cu opusul său, un stat democratic, un stat popular.

1.2. Un stat popular românesc, cu adevărat democratic.

Propunem românilor crearea unui nou stat românesc, cu adevărat democratic, asemănător statelor europene avansate, un stat popular, care să fie creat de popor şi să guverneze pentru popor.

Statul popular românesc va fi un stat care se va baza pe clasa mijlocie şi va sluji, în primul rând, interesele acestei clase.

Clasa mijlocie a societăţii româneşti va fi constituită din marea majoritate a familiilor româneşti, care vor câştiga venituri atât din muncă, din salarii, cât şi din profit, din capitaluri.

Construcţia noului stat românesc, firesc, necesită elaborarea şi adoptarea unei alte Constituţii, o Constituţie democratică.

Noua Constituţie va trebui să prevadă, pe de o parte, o clară şi reală separaţie a puterilor în stat, iar pe de altă parte, un strict control reciproc al acestor puteri şi, cel mai important, instituirea unui real control al cetăţenilor asupra statului. Întregul stat, cu toate componentele sale, trebuie să devină un stat responsabil, să dea socoteală în faţa poporului, a cetăţenilor, pentru modul în care îşi exercită puterea constituţională.

Noua Constituţie trebuie concepută astfel încât nici o componentă a statului să nu-şi poată continua existenţa, să nu mai poată guverna, dacă a încălcat Constituţia.

Şeful puterii executive, şeful guvernului, care trebuie să fie una şi aceeaşi persoană cu şeful statului, adică Preşedintele Republicii, trebuie să fie ales direct de către popor şi să răspundă direct în faţa poporului pentru modul în care îşi exercită atribuţiile constituţionale.

Preşedintele României răspunde în faţa poporului pentru aplicarea legii, pentru modul cum este respectată legea. El trebuie să răspundă, direct, pentru creşterea numărului şi gravităţii infracţiunilor şi contravenţiilor.

Preşedintele României nu este ales ca să facă pe “mediatorul” şi “criticul” diverselor organe de stat care nu-şi fac datoria de a face să se respecte legea.

Preşedintele Republicii va avea puterea de a-şi alege şi numi membrii guvernului şi va avea drept de veto asupra legilor propuse spre adoptare de către Parlament. Legea respinsă de Preşedinte, împreună cu observaţiile acestuia, vor fi supuse atenţiei Curţii Constituţionale, care va aproba, fie textul propus de Parlament, fie cel propus de Preşedinte.

Pentru încălcarea prevederilor Constituţiei, pentru trădare, luare de mită, sau trafic de influenţă, Preşedintele va fi demis, prin referendum, ca urmare a hotărârii Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, la cererea a două treimi din numărul total al fiecăreia din cele două Camere ale Parlamentului, sau a Avocatului Poporului.

Puterea legislativă va fi compusă din Senat şi Camera Reprezentanţilor.

Membrii Camerei Reprezentanţilor vor fi aleşi prin vot popular, uninominal, în colegii electorale organizate în funcţie de numărul cetăţenilor cu drept de vot, şi vor fi desemnaţi de partidele politice, sau vor candida ca independenţi.

Membrii Senatului vor fi aleşi prin vot popular, uninominal, dar vor fi desemnaţi de către conducerile naţionale ale organizaţiilor sindicale, patronale, civice, profesionale, academice, confesionale, etc. Ei vor fi aleşi de toţi cetăţenii cu drept de vot ai ţării.

Pentru funcţia de senator, vor putea candida numai persoane care au depăşit vârsta de 50 de ani, s-au remarcat, la nivel naţional, în viaţa profesională, sau publică, şi nu au participat la guvernare.

Pentru încălcarea prevederilor Constituţiei, pentru trădare, luare de mită, sau trafic de influenţă, membrii Senatului şi ai Camerei Reprezentanţilor vor fi demişi prin hotărâre a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la cererea Preşedintelui, a Avocatului Poporului, sau a unui număr de 80.000, respectiv 35.000 de cetăţeni cu drept de vot.

În toate instanţele judecătoreşti, cu excepţia celor militare, verdictele vor fi date de jurii, ai căror membrii vor fi aleşi prin vot popular.

Toţi procurorii şi judecătorii vor fi aleşi prin vot popular, inclusiv membrii Curţii Constituţionale şi cei ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru încălcarea prevederilor Constituţiei, pentru trădare, luare de mită, sau trafic de influenţă, ca şi pentru mai mult de două decizii anulate de instanţe superioare, procurorii, judecătorii şi membrii juriilor vor fi revocaţi din funcţie, prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la cererea Preşedintelui Republicii, a Avocatului Poporului, sau a unui număr de 1.000 de cetăţeni cu drept de vot.

Guvernul statului democratic, al statului popular, nu poate fi altceva decât putere executivă; el nu poate adopta legi, indiferent că ele se numesc ordonanţe simple, sau de urgenţă. El nu poate avea decât puterea de a elabora propuneri de legi, pe care să le supună adoptării Parlamentului, ca şi puterea de a face să se respecte legea, adică de a-i aduce în faţa instanţelor judecătoreşti pe cei care încalcă legea. Atât şi nimic mai mult. Nici instrucţiuni, nici regulamente, nici sancţiuni, nici avize, nici licenţe, nici aprobări, nici acorduri – toate surse de şpagă, mită, corupţie.

Membrii Guvernului trebuie demişi nu numai atunci când ei încalcă legea, ci şi atunci când procentul cetăţenilor care încalcă legea devine îngrijorător pentru societate, procent care trebuie stabilit prin lege.

Prin Constituţia din 1991 a fost creată instituţia Avocatului Poporului. Aşa cum o indică şi denumirea sa, cum de altfel prevede şi Articolul 55 din Constituţie, rostul şi rolul acestei instituţii constă în “apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.

După 16 ani de existenţă, această instituţie este complet necunoscută cetăţenilor României. Ea nu şi-a făcut simţită prezenţa în viaţa societăţii româneşti.

Instituţia Avocatului Poporului, care ar trebui să apere pe toţi cei 22 de milioane de cetăţeni români de toate abuzurile şi nedreptăţile, cu care aceştia sunt confruntaţi, zi de zi, îşi desfăşoară activitatea în câteva camere şi are câţiva salariaţi. Aceasta, în condiţiile în care celelalte componente ale statului – preşedinţie, parlament, guvern, justiţie – care au produs abuzurile şi nedreptăţile prin care cetăţenii României au ajuns cei mai săraci şi năpăstuiţi cetăţeni ai Europei, dispun de zeci şi sute de palate, şi publice, şi private, şi de sute de mii de slujbaşi care le execută ordinele şi dispoziţiile.

Modul în care instituţia Avocatului Poporului a fost şi este tratată în România reprezintă cea mai elocventă dovadă a totalei rupturi care există între statul român autocratic postdecembrist şi poporul român, cetăţenii ţării.

Locul ocupat de instituţia Avocatului Poporului în societatea românească trebuie schimbat radical.

Avocatul Poporului trebuie investit, prin Constituţie, cu puterea reală de a-i apăra pe cetăţeni în faţa abuzurilor şi nedreptăţilor săvârşite de toate componentele statului – legislativă, executivă, judecătorească.

Lui trebuie să i se adreseze cetăţenii atunci când sunt abuzaţi şi nedreptăţiţi de către organele de stat. Nu Preşedintelui ţării, care are alte atribuţii. Preşedintele ţării aplică legea, nu supraveghează modul în care este adoptată şi aplicată legea.

Nu Senatul trebuie să-l aleagă pe Avocatul Poporului, pentru ca acesta să stea “cuminte” în timp ce membrii Senatului votează legi prin care îi sărăcesc pe cetăţeni şi-şi măresc propriile salarii şi averi.

Avocatul Poporului trebuie ales de popor. El trebuie să fie servitor al poporului, nu slugă a puterii statale.

Avocatul Poporului trebuie ales pe 5 ani. El nu va putea fi demis decât de cel care l-a ales, adică de poporul român, prin referendum, la cererea unui număr de 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.

El va putea să-şi exercite puterea şi obligaţiile conferite prin Constituţie fără teama că va fi înlocuit de Preşedinte, Parlament, sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Demiterea lui va fi supusă referendumului popular, după ce cererea pentru demiterea sa va fi judecată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în prezenţa întregului popor, adică la postul naţional de televiziune.

Nimeni şi nimic nu-l va putea corupe pe Avocatul Poporului, nu-l va putea influenţa în îndeplinirea atribuţiilor sale constituţionale.

Pentru funcţia de Avocat al Poporului vor putea candida numai persoane care au depăşit vârsta de 50 de ani, s-au remarcat la nivel naţional, în viaţa profesională, sau publică, şi nu au participat la guvernare.

Avocatul Poporului va fi investit cu puterea de a cere demiterea Preşedintelui, a membrilor Parlamentului, a membrilor Guvernului şi a tuturor acelor care ocupă o funcţie publică, pentru orice încălcare a Constituţiei şi a legilor ţării.

Instituţia Avocatului Poporului trebuie să dispună de toate resursele materiale şi financiare de care are nevoie pentru a-şi îndeplini atribuţiile constituţionale, inclusiv de agenţii în toate judeţele ţării şi de reprezentanţi remuneraţi în toate localităţile.

Constituţia adoptată în 1991, revizuită în 2003, prevede, pe hârtie, că cetăţenii români se pot asocia liber şi au acces liber la activitatea economică. Sunt vorbe goale. În realitate, pentru români, este un adevărat calvar să înfiinţeze şi să menţină în funcţiune o persoană juridică în România, fie ea de natură economică, patrimonială, sau socială, civică – asociaţie, fundaţie.

Prin numeroase legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern, care încalcă, în mod grosolan, prevederile Constituţiei, au fost instituite zeci şi sute de “avize”, “aprobări” şi “acorduri”, pe care cetăţeanul, pentru a înfiinţa o persoană juridică, trebuie să le obţină de la zeci şi sute de agenţii şi alte componente ale caracatiţei statale, la fiecare trebuind să plătească şi o taxă şi o şpagă. Este o sufocantă sursă de abuzuri şi de corupţie, care trebuie extirpată fără cruţare, dacă dorim să plasăm societatea românească pe drumul bunăstării şi civilizaţiei.

Noua Constituţie va stipula clar că, nici un organ de stat, cu excepţia instanţelor judecătoreşti, nu poate fi abilitat, prin lege, sau alt fel, să aprobe, să avizeze, să-şi dea acordul, indiferent în ce formă, pentru înfiinţarea unei persoane juridice cu caracter privat, de orice fel.

Legea va stabili condiţiile constituţionale pe care trebuie să le îndeplinească o persoană juridică pentru a primi autorizaţia de înfiinţare şi funcţionare. Numai instanţa judecătorească va putea hotărî dacă aceste condiţii cerute de lege sunt îndeplinite, sau nu, şi numai ea, instanţa judecătorească, va putea autoriza înfiinţarea şi funcţionarea unei persoane juridice, fără nici un aviz, acord, sau aprobare, din partea altcuiva.

Organele statului pot fi abilitate, prin lege, să controleze dacă, după înfiinţare, persoanele juridice respectă condiţiile legale de funcţionare şi, în cazul în care observă încălcarea acestora, să ceară instanţei judecătoreşti constatarea încălcării legii şi aplicarea sancţiunii prevăzută de lege.

Nici un organ al puterii executive, sau legislative, nu va avea puterea de a constata încălcarea legii şi de a aplica sancţiunea prevăzută de lege. El va fi abilitat numai să controleze, să verifice şi să solicite instanţelor judecătoreşti constatarea încălcării legii şi aplicarea sancţiunii prevăzută de lege.

Nici un organ al statului nu poate fi abilitat, prin lege, sau altă decizie luată de un organ de stat, să aprobe, sau să avizeze numirea unei persoane într-o funcţie în cadrul persoanelor juridice cu caracter privat. Nici un organ al statului nu poate revoca o astfel de persoană.

O persoană poate primi interdicţia de a ocupa anumite funcţii publice sau private numai printr-o hotărâre judecătorească.

O persoană poate fi revocată din funcţie numai de entitatea care a ales-o sau a numit-o în acea funcţie.

În cadrul persoanelor juridice cu caracter privat, angajarea şi încadrarea pe funcţie a persoanelor fizice se face de organele abilitate prin statutele persoanelor juridice respective, fără nici un aviz sau acord din partea vreunui organ de stat.

Statul trebuie să renunţe la orice fel de drepturi şi atribuţii a căror exercitare împiedică, sau limitează, drepturile şi libertăţile cetăţeanului, care-l fac dependent pe cetăţean de organele de stat.

Statul trebuie să renunţe la puterea de care nu are nevoie şi să-şi însuşească, în schimb, mai multă autoritate, mai mult respect din partea cetăţenilor, pentru sprijinul pe care el, statul, îl acordă cetăţenilor.

Autoritatea statului democratic nu sporeşte prin prezenţa poliţiştilor, controlorilor şi inspectorilor de stat pe străzi, în casele cetăţenilor şi la sediile agenţilor economici ci, invers, prin reducerea prezenţei acestora.

Autoritatea statului democratic nu sporeşte prin lungimea cozilor la ghişeele instituţiilor de stat, nici prin sporirea timpului petrecut de cetăţeni în faţa acestor ghişee, nici prin mărirea şpăgii plătite de cetăţeni la aceste ghişee. Dimpotrivă, autoritatea statului va creşte direct proporţional cu reducerea numărului de ghişee cu care trebuie să intre în contact cetăţenii, cu reducerea timpului cheltuit de cetăţeni în faţa acestor ghişee şi cu eliminarea oricărei forme de şpagă pe care cetăţenii trebuie să o plătească la aceste ghişee.

1.3. Statul furnizor de servicii publice.

Statul democratic este nu numai furnizor de libertate, adică apărător al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, dar şi furnizor de servicii publice – servicii pe care cetăţenii nu şi le pot asigura singuri, sau pe care nu le pot asigura agenţii economici: politica externă, respectiv, relaţiile cetăţenilor cu cei ai altor state; apărarea naţională, adică protecţia propriilor cetăţeni în faţa eventualelor agresiuni din partea altor state; protecţia cetăţenilor împotriva calamităţilor de orice fel; protecţia limbii şi a culturii naţionale; educaţia tinerei generaţii; îngrijirea sănătăţii cetăţenilor (sistemul public al asigurărilor de sănătate); protecţia vârstnicilor (sistemul public de pensii); protecţia tineretului (alocaţii pentru copii, burse pentru elevi şi studenţi); protecţia persoanelor cu handicap; protecţia şomerilor; protecţia familiilor dezavantajate, cu venituri insuficiente pentru susţinerea unui trai decent, protecţia mediului înconjurător; cercetarea fundamentală; utilităţi publice – drumuri, şosele, străzi, iluminat, termoficări, canalizări, etc.

Constituţia trebuie să prevadă, în mod expres, obligaţia statului democratic de a furniza cetăţenilor aceste servicii publice de interes naţional, ca şi obligaţia unităţilor administrativ-teritoriale (componente ale statului democratic) de a furniza cetăţenilor serviciile publice de interes local: construcţia şi întreţinerea căilor de comunicaţii de interes local – străzi, drumuri, linii de metrou, tramvaie, etc; administrarea parcurilor şi grădinilor publice; construcţia şi întreţinerea serviciilor publice de alimentare cu apă, cu energie electrică, canalizare, termoficare, etc.

Nu parlamentele, sau guvernele, trecătoare, stabilesc, prin lege, dacă statul furnizează sau nu furnizează aceste servicii publice, ci chiar cetăţenii, prin Constituţie.

Capacitatea statului de a furniza serviciile publice de care cetăţenii au nevoie nu este dată de bunăvoinţa guvernanţilor, ci de veniturile de care dispune statul şi pe care le poate folosi pentru a furniza aceste servicii. Statul va avea venituri suficiente pentru a asigura servicii publice de calitate numai şi numai dacă economia naţională va fi una performantă, productivă, eficientă.

Economia “implementată” în România după 1989 nu a fost una producătoare de venituri, pentru cetăţeni şi pentru stat, ci a fost o economie de pradă, o economie pusă în slujba îmbogăţirii guvernanţilor, prin însuşirea atât a capitalului naţional acumulat până în 1989, dar şi a unei mari părţi a veniturilor produse de cetăţeni după 1989.

Guvernanţii postdecembrişti au furat nu numai băncile, uzinele şi fabricile construite înainte de 1989, nu numai fondul de pensii acumulat până în 1989, dar au furat şi din veniturile produse de cetăţeni după 1989 – bani depuşi la bănci şi la fonduri de investiţii, la casele de asigurări de sănătate, ş.a.m.d.

Numai o economie democratică, în care capitalul naţional se va afla în proprietatea clasei mijlocii, formată din marea majoritate a cetăţenilor, va fi capabilă să asigure bugetului de stat şi bugetelor locale veniturile necesare pentru furnizarea de servicii publice de calitate.

1.3.1. Politica externă.

Cetăţenii au nevoie de protecţia statului lor atunci când intră în relaţii cu alte state, sau cu cetăţenii altor state.

Statul democratic românesc trebuie să fie investit cu puterea şi obligaţia de a colabora cu celelalte state ale lumii, astfel încât toţi cetăţenii români să trăiască în pace, fără războaie, să fie în deplină siguranţă oriunde s-ar afla, să poată circula în deplină liberate, să facă schimb de mărfuri şi de activităţi şi să intre în orice fel de relaţii cu toţi cetăţenii lumii, cu singura condiţie a respectării legilor statelor cu ai căror cetăţeni intră în contact.

Scopul politicii externe a statului democratic românesc este protecţia cetăţeanului român în relaţia lui cu cetăţenii celorlalte state.

Constituţia trebuie să interzică statului democratic puterea de a întreprinde orice fel de acţiune care să aibă ca scop să impună altor popoare un regim politic sau altul.

Constituţia trebuie să interzică statului democratic puterea de a interveni în vreun fel sau altul în treburile interne ale altui stat, oricare ar fi acesta.

Noi considerăm că fiecare popor, fiecare naţiune, are dreptul inviolabil de a-şi construi propriul stat democratic, capabil să asigure cetăţenilor săi libertăţile şi serviciile publice la care aceştia sunt îndreptăţiţi.

Naţiunea română este o naţiune europeană. Civilizaţia românească este o civilizaţie creştină, este o componentă a civilizaţiei creştine europene.

Naţiunea română şi-a adus din plin contribuţia la construcţia şi la apărarea civilizaţiei europene.

Naţiunea română nu a intrat în Europa la 1 ianuarie 2007. Naţiunea română este în Europa de la începuturile sale.

Statul român postdecembrist este cel care nu a corespuns şi nu corespunde nici acum standardelor Europei.

Naţiunea română a fost pregătită, încă de la naşterea sa, şi este pregătită, şi astăzi, să trăiască în comunitate cu celelalte naţiuni europene.

Statul român n-a fost şi nu este pregătit să se integreze în structura statelor europene.Şi economia românească este una europeană.

Bunurile şi serviciile realizate de economia românească corespund standardelor europene. Dovada o constituie faptul că aceste bunuri şi servicii sunt cumpărate de cetăţenii liberi ai ţărilor vest-europene. Dovada o constituie volumul şi ponderea schimburilor comerciale deţinute de ţările europene în ansamblul schimburilor comerciale ale României.

Legile, regulile şi normele pe baza cărora funcţionează economia românească sunt cele care nu corespund celor europene. Dar, legi, reguli şi norme înseamnă stat.

Modul în care statul român postdecembrist şi-a îndeplinit rolul şi funcţiile, inclusiv cele referitoare la activitatea economică, este cel care n-a corespuns şi nu corespunde standardelor europene.

Statul român postdecembist este singurul vinovat pentru că naţiunea română nu-şi are, încă, statutul pe care-l merită în rândul naţiunilor europene.

Tot statul român este principalul vinovat pentru faptul că naţiunea română este singura naţiune din Europa care nu trăieşte, încă, într-un singur stat.

Dacă, după 1989, în România ar fi fost instaurat un stat democratic, care să fi construit o economie democratică şi performantă, românii din partea stângă a Prutului ar fi luptat şi ar fi reuşit, de mult, să impună unirea lor cu ţara, iar România reunificată, dispunând de o economie performantă, nu ar fi fost “ruda săracă “a Europei ci, dimpotrivă, ar fi fost unul din stâlpii de bază ai construcţiei europene.

1.3.2. Apărarea ţării.

Nici România, nici Europa, nici omenirea, în ansamblul ei, nu au scăpat, încă, de pericolul reprezentat de agresiunile externe. Există, încă, state la conducerea cărora acced grupuri de oameni care doresc să-şi asigure bunăstarea prin jefuirea altor naţiuni, vor să se îmbogăţească însuşindu-şi avuţia şi veniturile create de alţii.

În realizarea scopurilor lor de dominaţie şi de jaf, agresorii internaţionali moderni folosesc mijloace şi instrumente deosebit de complexe şi diversificate: este folosită informaţia pentru inducerea în eroare şi manipularea conştiinţei şi voinţei popoarelor; este folosit banul pentru mituirea grupurilor trădătoare autohtone, care se pun în serviciul ocupantului, trădându-şi ţara; în ultimă instanţă, este folosită forţa brutală a armelor, războiul de cucerire, justificat în fel şi chip.

Statul democratic românesc trebuie să aibă puterea şi obligaţia de a-şi apăra cetăţenii de orice fel de agresiune externă, din partea oricui ar veni aceasta.

Pentru a-şi exercita această putere şi obligaţie, statul român are nevoie de o armată puternică, pe care nu o va avea atâta timp cât naţiunea română nu va dispune de o economie performantă, adică o economie democratică, bazată pe muncă, inovaţie şi economisire, nu o economie de pradă, de jaf.

Ne pronunţăm pentru accelerarea integrării armatei române în structurile europene de apărare colectivă.

Această integrare trebuie să aibă ca scop şi ca rezultat exclusiv sporirea capacităţii de apărare a cetăţenilor Europei în faţa agresiunilor venite din afara Uniunii Europene.

1.3.3. Limba şi cultura naţională.

Limba naţională este bunul cel mai de preţ al poporului român. Este şi cea mai valoroasă creaţie a poporului, dar şi cel mai important element structural al naţiunii.

În ciuda faptului că, pentru lungi perioade de timp, naţiunea română s-a aflat sub ocupaţii străine, iar limba română a fost supusă agresiunilor limbilor vorbite de ocupanţi, procesul de formare a limbii naţionale a continuat ireversibil şi inexorabil.

Agresorii, cu limbile lor cu tot, au venit şi au plecat. Poporul român a rămas, cu limba lui cu tot, pe care şi-a şlefuit-o, încontinuu, făcând-o capabilă să fie principalul instrument al zidirii culturii şi civilizaţiei româneşti.

Cu limba română au fost şlefuite nestematele folclorului românesc, cu ea au fost construite poezia şi literatura română, cu ajutorul ei s-au educat, format şi împlinit geniile româneşti creatoare de pictură, sculptură, arhitectură, etc, de cultură şi civilizaţie.

Limba română, cultura şi civilizaţia românească s-au format, natural, prin schimb de valori cu alte limbi, culturi şi civilizaţii, cu care istoria ne-a pus în contact. Am luat de la alţii ceea ce nu aveam dar ne era de folos, am dat altora ceea ce aveam noi şi nu aveau ei, valori de care ei a avut folos şi nevoie.

Statul român postdecembrist, instaurat şi menţinut la putere prin minciună şi hoţie, a atentat şi atentează nu numai la integritatea capitalului naţional, a avuţiei productive acumulată de naţiune, dar şi la limba, cultura şi civilizaţia românească, care sunt supuse unui proces puternic de degradare.

Statul democratic românesc trebuie să stopeze, imediat, această agresiune atotcuprinzătoare îndreptată împotriva naţiunii române.

Aşa cum s-a întâmplat încontinuu de-a lungul istoriei, limba română are nevoie şi astăzi şi va avea nevoie şi mâine de neologisme, de cuvinte noi, pe care şi le însuşeşte din alte limbi, prin adoptare normală, firească.

În dezvoltarea ei naturală, limba română se îmbogăţeşte, prin însuşirea de neologisme, prin adăugarea de cuvinte noi, la cuvintele existente, a unor cuvinte noi care exprimă realităţi noi; ea nu se autodistruge, nu se sărăceşte, nu se secătuieşte, prin înlocuirea cuvintelor existente cu cuvinte străine.

Toate statele europene îşi protejează limba naţională, cultura şi civilizaţia popoarelor lor. Nu şi statul român postdecembrist. În toate statele europene, filmele străine sunt “vorbite” în limba naţională. În România, nu. În toate statele europene, timpii rezervaţi limbilor străine în emisiunile de radio şi televiziune sunt limitaţi, ei fiind cu mult sub nivelul celor oferiţi limbii naţionale. În România, nu.

Statul democratic românesc trebuie să pună capăt acestei stări de lucruri, el trebuie să ia măsuri hotărâte pentru protejarea limbii şi culturii naţionale, a civilizaţiei româneşti.

România nu oferă Europei numai 22 de milioane de consumatori şi producători de bunuri şi servicii. România oferă Europei o civilizaţie. O civilizaţie care nu trebuie lăsată pe mâna unor guvernanţi iresponsabili, gata să vândă orice pentru propria lor îmbogăţire.

1.3.4. Educaţia. Şcoala.

În concepţia noastră, educaţia are ca scop formarea capacităţii individului de a accede la cultura creată de înaintaşii lui şi de a participa şi el la procesul creator de cultură, de a deveni şi el creator de cultură, fie ea materială, sau spirituală.

Procesul de educaţie începe la naştere şi se termină odată cu plecarea noastră din această lume.

Familia este laboratorul în care începe formarea noastră ca oameni, ca fiinţe raţionale, capabile să asimileze şi să creeze valori materiale şi spirituale, prin care să ne realizăm propria personalitate.

La contactul cu părinţii şi cu bunicii noştri se formează primele cristale ale scheletului viitoarei noastre personalităţi. De la părinţi şi bunici hoţi şi excroci nu putem învăţa cinstea; de la părinţi şi bunici leneşi nu putem învăţa munca; de la părinţi şi bunici infractori nu putem învăţa respectul faţă de lege; de la părinţi şi bunici analfabeţi nu putem învăţa cultura; de la părinţi şi bunici criminali nu putem învăţa iubirea pentru semeni; de la părinţi şi bunici care şi-au însuşit averea prin hoţie şi înşelăciune nu putem învăţa spiritul de economisire şi respectul proprietăţii, etc.

Statul democratic trebuie să-şi asume obligaţia de a oferi cetăţenilor săi educaţia de care aceştia au nevoie pentru a se realiza plenar ca fiinţe umane.

Statul democratic îşi începe rolul educativ în societate, nu cu nou-născuţii, ci cu bunicii şi părinţii acestora.

Statul democratic are datoria de a-şi îndeplini atribuţiile legislative, executive şi judecătoreşti în aşa fel încât nici un copil să nu se nască şi să nu crească având ca părinţi şi bunici hoţi, excroci, infractori, criminali, etc, ci, dimpotrivă, toţi copiii ţării să se nască şi să crească în familii de oameni culţi, cinstiţi, harnici, cumpătaţi, cu respect faţă de lege şi cu iubire faţă de semeni.

Statul democratic românesc trebuie să aibă puterea şi obligaţia de a organiza şcoala pentru toţi copiii ţării. Această atribuţie nu poate fi lăsată la latitudinea nici unei alte componente a societăţii româneşti. Sectorul privat poate prelua şi participa la toate etapele procesului de educaţie, dar statul trebuie să rămână responsabilul ultim şi sigur pentru cuprinderea în acest proiect a tuturor copiilor ţării. Statul democratic trebuie să asigure obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar, gratuitatea învăţământului secundar şi superior, pentru toţi copiii ţării care doresc să-şi continue studiile, care câştigă, prin examen, acest drept.

Statul democratic are obligaţia să folosească întregul potenţial oferit de tehnologia modernă – televiziune, internet, etc – pentru a organiza sistemul naţional de învăţământ secundar şi superior, astfel încât toţi tinerii ţării să poată absolvi liceele şi facultăţile pentru care optează şi pentru care dovedesc abilităţile necesare.

Educaţia tinerei generaţii de români nu trebuie să fie, în nici un fel, dependentă de averile şi veniturile părinţilor.

Statul democratic trebuie să asigure accesul la educaţie pentru toţi copiii ţării.

Şcoala românească trebuie să dispună de baza materială de care are nevoie pentru a-şi îndeplini atribuţiile: are nevoie de clădiri, cu încăperi spaţioase, curate şi luminate, de mobilier, de calculatoare, de rechizite, etc. Şcoala are nevoie de dascăli bine pregătiţi şi bine plătiţi.

Pentru a avea şcoli corespunzătoare, statul are nevoie de bani.

Statul condus de guvernanţi al căror scop este propria îmbogăţire prin jefuirea cetăţenilor nu va avea niciodată bani suficienţi, nici pentru educaţie, nici pentru alte servicii publice.

Numai o economie democratică, bazată pe muncă, inovaţie şi economisire, este capabilă să producă suficientă avuţie, suficiente venituri, din care o parte suficient de mare să poată fi preluată la bugetul statului, pentru finanţarea serviciilor publice, inclusiv a sistemului de educaţie.

1.3.5. Sănătatea. Spitalele.

Viaţa, bunul nostru cel mai de preţ, depinde direct de sistemul sanitar al ţării, de sistemul de îngrijire a sănătăţii cetăţenilor.

În toate ţările civilizate ale lumii moderne, organizarea sistemului de îngrijire a sănătăţii populaţiei intră în atribuţia statului.

Este dreptul cetăţeanului de a-şi alege modalitatea concretă de a se asigura împotriva riscului de îmbolnăvire, dar este obligaţia statului de a asigura, prin lege, obligativitatea cetăţenilor de a contribui la un fond sau altul de asigurare a sănătăţii, fie el public, sau privat, de a organiza sistemul sanitar al ţării.

Dacă toţi cetăţenii care câştigă venituri sunt obligaţi să contribuie la finanţarea sistemului de îngrijire a sănătăţii, atunci toţi trebuie să aibă acces la medicamente şi la servicii medicale.

Statul democratic are obligaţia de a asigura educaţia sanitară a tuturor cetăţenilor ţării. Nu numai în şcoală, ci toată viaţa. În loc de poveşti şi filme de groază, sau “dezbateri” politicianiste, posturile naţionale de mass-media pot furniza cetăţenilor ţării cunoştinţe şi sfaturi medicale care să-i ajute să-şi construiască o viaţă cât mai sănătoasă şi cât mai îndelungată.

Este de la sine înţeles că, oricât de bine ar fi organizat sistemul de îngrijire a sănătăţii dintr-o ţară, el nu va putea furniza medicamente şi servicii medicale decât în limita resurselor financiare de care dispune. O ţară în care salariul, respectiv venitul mediu este de 2000 Euro/lună, va furniza cu totul alte medicamente şi resurse medicale decât o ţară în care venitul mediu este de 100 Euro/lună.

În plus, într-o ţară în care principalul scop al guvernanţilor este propria îmbogăţire, prin jefuirea cetăţenilor, şi resursele financiare destinate serviciilor de sănătate pentru cetăţeni – resurse mai mici sau mai mari – fac obiectul jafului.

După 1989, în România, veniturile cetăţenilor, în loc să crească au scăzut, ajungând la mai puţin de 100 Euro/lună, în timp ce în ţările europene a crescut continuu, ridicându-se la peste 2000 Euro/lună.

Micşorându-se producţia naţională, adică veniturile cetăţenilor, s-a micşorat şi partea din aceste venituri disponibilă pentru îngrijirea sănătăţii populaţiei, a scăzut, în mod corespunzător, şi calitatea serviciilor medicale furnizate cetăţenilor ţării.

În cei 18 ani de “reformă” a sistemului sanitar, în România, numărul spitalelor a scăzut, mii de bătrâni au murit şi continuă să moară cu zile din lipsă de medicamente, ţara înregistrează cea mai înaltă rată de mortalitate infantilă din Europa, ţara are cel mai mare procent de bolnavi de SIDA, de sifilis şi de multe alte boli.

În România postdecembristă nu s-au construit spitale, dar s-au construit adevărate palate pentru sediile caselor de sănătate. În România postdecembristă nu sunt suficienţi bani pentru cumpărarea medicamentelor, dar mii de “oameni de afaceri” din camarila guvernamentală au devenit miliardari din “comerţul” cu medicamente.

Statul român trebuie să-şi asume obligaţia de a construi şi un sistem sanitar sănătos pentru cetăţenii ţării. Un astfel de sistem va putea fi realizat prin înlocuirea economiei oligarhice cu o economie democratică, performantă, şi prin înlocuirea statului securisto-mafiot cu un stat democratic, creat de cetăţeni şi pus în slujba cetăţenilor.

1.3.6. Familia. Copiii. Tinerii.

Familia reprezintă celula de bază a oricărei societăţi omeneşti.

În familie ne însuşim valorile morale fundamentale, pe baza cărora ne vom clădi întreaga viaţă.

În familie şi de la familie învăţăm să vorbim, să gândim, să muncim, să creăm, sau, dimpotrivă, să furăm, sau să înşelăm.

În familie şi de la familie învăţăm să respectăm legea, sau s-o încălcăm, să ne respectăm semenii, sau, dimpotrivă, să-i călcăm în picioare.

De calitatea şi sănătatea familiilor noastre depinde calitatea şi sănătatea copiilor noştri, a noastră, a tuturor.

Numai o familie sănătoasă din punct de vedere economic poate asigura nu numai resursele materiale, dar şi valorile morale şi spirituale necesare pentru creşterea şi dezvoltarea echilibrată a copiilor.

În familiile cu venituri insuficiente, copiii vor suferi nu numai de insuficienţa mâncării, a îmbrăcăminţii, dar vor avea de înfruntat şi influenţa nefastă primită din partea unor părinţi afectaţi de sărăcie, de boli, de alcoolism, de droguri, părinţi care, mai devreme sau mai târziu vor ajunge la despărţire, la destrămarea familiei.

În goana lor după propria îmbogăţire, guvernanţii români postdecembrişti au făcut din economia românească una dintre cele mai neperformante economii de pe continent. Au degradat capitalul naţional ca să-l poată acapara la preţuri de nimic. Au diminuat, astfel, substanţial, capacitatea de producţie a ţării, au adus în stare de sărăcie absolută marea majoritate a familiilor româneşti împiedicând, astfel, numeroşi tineri români să-şi întemeieze familii şi să crească copii.

Milioane de familii de români şi milioane de copii ai acestor familii nu au mâncare suficientă, nu au locuinţe corespunzătoare.

O bună parte din membrii acestor milioane de familii este afectată de alcoolism, consum de droguri. În loc să ofere ţării tineri viguroşi, capabili să creeze avuţie şi cultură, aceste familii oferă şi ţării şi Europei un număr din ce în ce mai mare de infractori şi criminali.

Puterea de cumpărare a alocaţiilor pe care copiii României le primesc de la statul postdecembrist nu mai reprezintă nici o treime din aceea pe care o primeau de la statul comunist.

În plin secol XXI, sute de mii de copii de români sunt vânduţi şi folosiţi ca sclavi pe proprietăţile profitorilor “reformei”.

Sănătatea şi stabilitatea societăţii româneşti îşi află temelia în sănătatea şi stabilitatea familiilor care o compun.

Statul democratic are obligaţia de a asigura protecţia familiei, a sănătăţii şi stabilităţii acesteia.

Statul democratic trebuie să furnizeze cetăţenilor săi serviciul de planificare familială. Prin acest serviciu, toţi cetăţenii ţării trebuie ajutaţi să înţeleagă şi să cunoască avantajele de care se pot bucura în interiorul familiei, dar şi consecinţele neplăcute pe care le pot genera divorţurile, sarcinile nedorite, un număr prea mare de copii, etc.

Statul democratic îşi exercită atribuţia de protecţie a familiei, în primul rând, prin construirea unei economii performante, capabilă să asigure venituri suficiente pentru toate familiile ţării. O ţară cu o economie neperformantă nu va avea, niciodată, familii sănătoase şi stabile, nu va avea copii fericiţi.

Modalităţile prin care statul poate şi trebuie să intervină în protecţia familiei şi a copiilor ţării depind tot de capacitatea de performanţă a economiei naţionale.

Dispunând el însuşi de venituri suficiente, furnizate de o economie performantă, statul democratic poate interveni în sprijinirea familiilor în momente de criză ale acestora – şomaj, lipsă temporară de venituri – în asigurarea de alocaţii sau deduceri fiscale pentru copii, de burse, pentru elevii şi studenţii merituoşi, ale căror familii nu dispun de venituri suficiente, ca şi în sprijinirea creşterii şi educării copiilor lipsiţi de părinţi.

În concepţia noastră, statul nu trebuie să încurajeze acei părinţi care refuză să muncească şi doresc să-şi câştige veniturile necesare propriei existenţe prin naşterea unui mare număr de copii, de pe urma cărora să beneficieze de alocaţii bugetare. Statul trebuie să sprijine copiii orfani şi găsirea pentru aceştia a unor familii adoptive, în mijlocul cărora ei pot primi o creştere mult mai bună decât în orfelinate şi case de copii.

Este obligaţia statului democratic să sprijine toate organizaţiile civice care se preocupă de ajutorarea familiilor şi a copiilor – fundaţii, asociaţii, etc.

Considerăm că statul democratic are nu numai obligaţia de a asigura protecţia şi educaţia tuturor copiilor ţării, dar şi sprijinul tinerilor de a se integra cât mai armonios în societate. Statul îţi îndeplineşte această obligaţie prin instituirea unui sistem eficient de burse, prin care să sprijine toţi tinerii ţării, ai căror părinţi nu au venituri suficiente, să-şi termine studiile, dar şi mai târziu, prin instituirea unui sistem adecvat de creditare a construcţiei de locuinţe pentru tinerii căsătoriţi.

1.3.7. Seniorii ţării.

“Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere”. Una din numeroasele expresii sintetice ale înţelepciunii românilor, ale civilizaţiei româneşti.

Prezenţa seniorilor, a bunicilor, în mijlocul familiei adaugă acesteia un factor suplimentar de forţă, de sănătate, de stabilitate şi înţelepciune.

Seniorii, vârstnicii noştri, aduc în educaţia noastră cele mai preţioase cunoştinţe, cele bazate şi izvorâte din experienţă, din viaţă.

Cunoştinţele şi învăţămintele pe care le căpătăm de la seniorii noştri sunt cele mai curate, cele mai adevărate, cele mai puţin deformate şi denaturate de depozitarii şi difuzorii extrafamiliali de informaţii.

Bunicii noştri pun la baza relaţiilor cu noi iubirea lor totală şi absolută, dumnezeiască, pentru proprii lor urmaşi.

Bunicii noştri ne-au făcut, din start, cel mai frumos cadou pe care-l putem primi în această lume: viaţa, pe care ne-au dăruit-o dând naştere propriilor noştri părinţi.

Bunicii noştri, ai celor care avem norocul să-i avem în casă, ne fac, zilnic, cadou zâmbetul lor plin de dragoste şi bunătate, ca şi sfaturile lor înţelepte şi încurajatoare.

Din multul sau puţinul pe care-l au, din pensiile, sau veniturile lor, mai mici, sau mai mari, bunicii noştri ne bucură cu darurile pe care-şi permit să ni le facă, fie ele simple jucării, sau importante moşteniri.

Pentru marea majoritate a românilor anului 2008, bunicii lor sunt cei mai săraci oameni din Europa. Cei mai mulţi sunt lipsiţi de proprietăţi, iar pensiile lor de-abia le asigură traiul de la o zi la alta.

Seniorii României anului 2008 sunt cei care, tineri fiind, s-au trezit cu ţara invadată de comunişti. Unii dintre ei s-au ridicat împotriva ocupantului şi au înfundat puşcăriile. Toţi au fost aduşi la sapă de lemn, toate averile lor şi cele ale părinţilor lor fiind confiscate sau naţionalizate de ocupantul comunist.

Seniorii României anului 2008 au trăit în economia şi în societatea comunistă. Li s-a interzis dreptul de a fi proprietari de capital. Pentru 20, 30, 40 de ani, din veniturile create prin munca lor, o treime a fost preluată de statul comunist şi investită în bănci, fabrici, uzine şi combinate, o uriaşă avuţie productivă, un uriaş capital, “bunuri ale întregului popor”, în realitate bunuri administrate în folosul partidului şi statului comunist.

Din veniturile create de actualii seniori ai României, o bună parte au fost preluate de statul comunist, drept contribuţii de asigurări sociale, cu care s-a acumulat un uriaş fond de pensii, care ar fi asigurat venituri decente pentru întreaga viaţă a acestor seniori ai României.

Statul român postdecembrist a confiscat şi a “consumat” fondul de pensii acumulat din contribuţiile actualilor seniori ai României.

Acelaşi stat român a trecut din proprietatea întregului popor în proprietatea sa, a statului, întregul capital acumulat din veniturile actualilor seniori ai României.

Prin “reformă”, adică prin “privatizare”, capitalul naţional acumulat până în 1989 a fost şi continuă să fie trecut în proprietatea guvernanţilor şi clientelei lor politice şi financiare.

În loc de pensii decente, seniorii României primesc “pomeni” de la guvernanţii atotputernici, adică cei care le-au furat veniturile, fondurile de pensii şi capitalurile.

Marea majoritate a seniorilor României nu pot trăi bucuria de a lăsa moştenire copiilor şi nepoţilor lor rodul muncii şi al agoniselii lor de o viaţă. Acest rod le-a fost furat de guvernanţii postdecembrişti prin Legea 15/1990, prin legile, ordonanţele şi hotărârile guvernamentale referitoare la privatizare.

Noi considerăm că este o datorie de onoare a noului stat popular românesc să repare această mare nedreptate făcută actualilor seniori ai României, să sancţioneze această abominabilă crimă săvârşită cu premeditare împotriva a milioane de oameni nevinovaţi.

Ne angajăm să reparăm această nedreptate prin despăgubirea tuturor cetăţenilor României pentru capitalul trecut în proprietatea statului postdecembrist prin Legea 15/1990.

Prin această despăgubire, nu numai că se vor pune bazele unei economii performante, propulsată de o clasă mijlocie puternică şi prosperă, dar se va acorda şi seniorilor ţării rolul şi locul pe care îl merită într-o societate democratică şi civilizată.

Seniorii României anului 2008 trebuie să-şi recapete nu numai capitalul, avuţia care le-a fost furată de statul postdecembrist, nu numai pensiile la care sunt îndreptăţiţi prin contribuţiile reale pe care le-au făcut de-a lungul vieţii, dar ei trebuie să se bucure şi de onorurile ce li se cuvin pentru sacrificiile pe care le-au făcut, privaţiunile pe care le-au îndurat, acumulând avuţie şi asigurând continuitatea noastră în glia strămoşească.

1.3.8. Informaţia publică.

Pe lângă informaţia tehnică, care-l ajută pe om să fie mai productiv şi mai eficient în activitatea sa de producere de venituri, prin care îşi asigură accesul la bunăstare, omul este şi consumator de informaţie culturală, care-i asigură accesul la civilizaţie, precum şi consumator de informaţie publică, prin care îşi asigură accesul la libertate.

Informaţia publică este informaţia referitoare la viaţa societăţii în care trăieşte individul, la organizarea şi funcţionarea statului, la relaţiile dintre stat şi cetăţeni, la relaţiile dintre cetăţeni.

Informaţia publică îl ajută pe individ să ia decizii politice, să-şi formuleze opţiunile politice, să voteze, să-şi exprime acordul sau dezacordul faţă de un partid politic sau altul, faţă de o guvernare sau alta, faţă de o persoană publică, sau alta.

Informaţia publică îl ajută pe individ să-şi exercite cel mai important dintre drepturile sale civile – dreptul de a-şi alege societatea în care să trăiască, de a-şi alege statul şi persoanele care să-l guverneze.

Informaţia publică joacă un rol crucial în viaţa omului modern.

Cetăţeanul primeşte informaţia publică prin massmedia, ansamblul instrumentelor şi instituţiilor de culegere, prelucrare, stocare şi difuzare a informaţiilor – presă scrisă, radio, televiziune, internet.

Informaţia publică difuzată prin mass-media poate fi corectă sau falsă. Poate fi completă sau incompletă.

Cei care stăpânesc mass-media – presă scrisă, radio, televiziune – le pot folosi pentru a furniza cetăţenilor informaţii false, prin care să le manipuleze voinţa, să le câştige aprobarea sau dezaprobarea pentru o acţiune sau alta.

Mass-media poate furniza informaţia falsă – produsă de politicieni – conform căreia teroriştii atacă televiziunea naţională şi, din acest motiv, cetăţenii sunt chemaţi să apere televiziunea, cetăţenii vin în apărarea televiziunii şi peste 1.000 dintre ei – tineri – sunt măcelăriţi, fără ca, vreodată, să fie găsit vreun terorist, care să fi atacat televiziunea în cauză.

Mass-media poate furniza informaţia falsă – produsă de politicieni – conform căreia industria românească este “un morman de fiare vechi”, care poate şi trebuie vândută pe doi lei. Industria românească va fi vândută pe nimic, dar, după vânzare, combinatele siderurgice de la Galaţi şi Târgovişte se vor dovedi a fi printre cele mai competitive din lume.

Manipularea conştiinţei şi voinţei politice a cetăţenilor, cu ajutorul informaţiei publice, produce omului modern şi societăţilor moderne pierderi şi distrugeri enorme, mult mai mari decât războaiele, sau cele mai puternice dezastre naturale.

În România, statul postdecembrist a pus stăpânire pe o bună parte a mass-mediei şi a ascuns adevărul despre lovitura de stat, despre conţinutul şi obiectivele reale ale aşa-zisei reforme. A minţit poporul nu numai cu televizorul, dar şi cu radioul, şi cu ziarele pe care a pus stăpânire treptat, aproape complet. A manipulat voinţa politică a poporului şi a obţinut voturile cetăţenilor în alegerile “libere” din 1990, 1992, 1996, 2000, 2004, a obţinut puterea de a aplica “reforma”, care s-a concretizat în pierderi de capital şi de venituri de zeci de ori mai mari decât cele cauzate României de cele două războaie mondiale, în reducerea cu două milioane a populaţiei ţării, în fuga din ţară a altor milioane de tineri, în dispariţia prematură a mii de nou-născuţi şi de bătrâni morţi cu zile din cauza lipsei de medicamente, în aducerea la sapă de lemn a marii majorităţi a românilor.

Aceste monstruozităţi nu ar fi existat dacă Românii ar fi avut parte de un stat democratic, de o Constituţie democratică, care să le apere şi să le respecte drepturile, printre care şi dreptul la informaţie, dreptul la adevăr.

Constituţia din 1991, ea însăşi un instrument de manipulare a conştiinţei şi a voinţei politice a cetăţenilor, deşi stipulează dreptul la informaţie al cetăţenilor, nu garantează, de fel, acest drept şi nu stabileşte răspunderea statului pentru cazurile în care acest drept este încălcat, în care cetăţenii sunt minţiţi şi înşelaţi, chiar de către statul care ar trebui să le garanteze accesul la informaţia adevărată, corectă şi completă.

Prin afirmaţii vagi, de genul “dreptul persoanei la informaţie nu poate fi îngrădit”, “autorităţile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor”, “mijloacele de informare în masă sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice” nu se poate garanta dreptul cetăţeanului la informaţie.

Din această cauză, cetăţenii României nu au aflat nici până astăzi, 2008, adevărul despre “revoluţia” din decembrie 1989, despre “teroriştii” care au măcelărit pe cei peste 1.000 de tineri martiri ai neamului, despre conţinutul şi obiectivele “reformei” prin care a fost jefuită şi distrusă economia naţională. Din această cauză, cetăţenii români au fost induşi în eroare şi au votat menţinerea la conducerea statului român a celor care le-au omorât copiii în decembrie 1989, i-au deposedat de capitalul naţional acumulat până în 1989, le-au înjumătăţit salariile şi pensiile, i-au sărăcit şi batjocorit.

Pentru ca astfel de crime să nu se mai poată întâmpla, trebuie ca naţiunea să dispună de servicii publice de mass-media – presă, radio, televiziune – deosebit de puternice şi absolut independente faţă de guvernanţi, faţă de partide şi faţă de alte grupuri minoritare ale societăţii.

În concepţia noastră, serviciile publice de mass-media – televiziune, radio, presă scrisă – trebuie să fie complet independente faţă de Preşedinţie, Parlament, Guvern, Prefecturi, Primării, etc. Instituţiile care furnizează aceste servicii trebuie să se afle în subordinea Avocatului Poporului, persoană publică independentă de Preşedinţie, Parlament, Guvern, etc.

Parlamentul nu trebuie să aibă puterea de a adopta vreo lege care să autorizeze vreun organ al puterii executive a statului – consiliu, sau comisie pentru audiovizual, etc. – Să-şi dea avizul, acordul, sau aprobarea pentru autorizarea (licenţierea) înfiinţării de persoane juridice furnizoare de servicii de mass-media – televiziune, radio, publicaţii de orice fel – sau să sancţioneze, să ridice licenţa pentru vreun astfel de furnizor.

În statul democratic, numai instanţele judecătoreşti pot avea puterea de a autoriza înfiinţarea unei persoane juridice cu caracter privat, care poate furniza servicii de mass-media, acordarea şi ridicarea licenţei de funcţionare pentru astfel de furnizori de servicii.

Parlamentul poate avea puterea de a adopta numai acele legi prin care să interzică şi să sancţioneze producţia şi difuzarea de informaţii care împiedică exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, să interzică şi să sancţioneze producţia şi difuzarea de informaţii false, neadevărate, care să îi inducă în eroare pe cetăţeni, să oblige toate organele puterii de stat – legislativă, executivă, judecătorească – să pună la dispoziţia cetăţenilor, la cererea acestora, informaţia publică deţinută de aceste organe ale puterii de stat.

În statul democratic, cu excepţia informaţiilor deţinute de organele de stat al căror obiect de activitate îl reprezintă siguranţa statului şi siguranţa naţională, respectiv a informaţiilor referitoare la activitatea acestor organe ale statului, nu există nici un fel de informaţie deţinută de orice alt organ de stat, sau referitoare la activitatea oricărui alt organ de stat, care să reprezinte secret de stat, adică informaţie la care să nu aibă acces cetăţenii ţării.

1.3.9. Serviciile publice locale.

Organele administraţiei publice locale – primării, consilii locale şi judeţene – constituie o componentă a statului democratic şi ele au ca scop furnizarea de servicii publice de uz şi interes local către cetăţenii comunităţilor pe care le reprezintă: construcţia şi administraţia căilor de comunicaţii publice – drumuri, şosele, străzi; transportul public local; alimentările publice cu apă; iluminatul public; servicii publice de canalizare şi termoficare; construcţia şi întreţinerea parcurilor şi grădinilor publice; păstrarea ordinii şi liniştii publice; serviciile de stare civilă, etc.

Noi considerăm că, prin Constituţie, organele administraţiei locale trebuie să dispună de întreaga putere legislativă şi financiară de care au nevoie pentru a fi capabile să furnizeze cetăţenilor servicii publice de cea mai înaltă calitate.

Organele administraţiei publice locale nu pot dispune de puterea de a adopta şi aplica legi, hotărâri, decizii, sau măsuri de orice fel, prin care să fie încălcată Constituţia şi legile adoptate de Parlamentul ţării. Comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt componente ale ţării. Ele trebuie să se supună legilor ţării, tot astfel cum ţara, în calitatea ei de componentă a Uniunii Europene, se supune legilor Uniunii.

Statului democratic nu-i poate fi indiferent modul în care funcţionează organele administraţiei publice locale, modul în care acestea îşi exercită puterea şi responsabilităţile încredinţate lor prin Constituţie şi prin legile ţării. Prin structuri teritoriale adecvate – prefecturi – statul democratic trebuie să supravegheze activitatea primăriilor şi consiliilor locale şi judeţene şi să aducă în faţa instanţelor judecătoreşti orice acte ale acestora care încalcă prevederile Constituţiei şi ale legilor ţării.

Conţinutul şi calitatea serviciilor publice furnizate cetăţenilor de primării şi de consiliile locale şi judeţene depinde, neîndoielnic, de abilităţile de administratori şi de gospodari ale celor aleşi în funcţiile de primari şi consilieri, dar şi de resursele de care aceştia dispun pentru finanţarea serviciilor publice. Oricât de bun gospodar ar fi cel ce candidează la funcţia de primar, el nu va oferi cetăţenilor străzi fără gropi atâta timp cât nu va dispune de banii necesari reparării străzilor. Ori, banii de care dispun primăriile şi consiliile locale nu depind nici de voinţa, nici de bunăvoinţa primarilor şi consilierilor, ci de rezultatele economice ale agenţilor economici care funcţionează pe teritoriul comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor ţării, de capacitatea acestor agenţi economici de a produce locuri de muncă, de a produce avuţie, venituri, din care o parte să fie preluate la bugetele primăriilor şi consiliilor locale, sub formă de taxe şi impozite.

În nici o localitate – comună, oraş, sau municipiu – nu vor putea funcţiona agenţi economici cu activitate performantă, atâta timp cât economia naţională, în ansamblul ei, este una oligarhică, neperformantă, în care mecanismele pieţii, ale sistemului economic, sunt astfel concepute încât să favorizeze nu producţia, creaţia de avuţie, ci hoţia, redistribuirea avuţiei în favoarea grupurilor mafiote.

Primarii şi consilierii locali nu au puterea de a crea agenţi economici performanţi, nici la nivel local, nici la nivelul întregii ţări. Ei au însă puterea de a influenţa votul concetăţenilor în desemnarea celor cărora Constituţia le încredinţează puterea de a adopta legi, adică puterea de a crea o economie performantă, sau una neperformantă, o economie creatoare de avuţie şi bunăstare pentru toţi, sau o economie de pradă, de îmbogăţire a unei minorităţi, prin jefuirea majorităţii.

Noi ne propunem să înlocuim economia de pradă creată de guvernanţii postdecembrişti cu o economie democratică, funcţională şi performantă, o economie capabilă să asigure suficiente resurse financiare nu numai pentru cetăţeni, ci şi pentru primăriile şi consiliile locale, pentru finanţarea serviciilor publice locale furnizate de ele cetăţenilor ţării.

Construcţia economiei democratice nu poate fi realizată cu “baronii” economiei de pradă, cu primari şi consilieri care s-au îmbogăţit în perioada postdecembristă, prin sărăcirea celor care i-au ales în funcţii publice.

“Baronii” locali postdecembrişti nu ştiu şi nu vor şti niciodată cum funcţionează o economie democratică, productivă. Ei ştiu cum se construieşte şi cum funcţionează economia de pradă, ştiu cum să fure, cum să se îmbogăţească înşelându-i pe cetăţeni. Normal şi firesc, ei vor face ceea ce ştiu, ceea ce au învăţat să facă.

Noi propunem cetăţenilor o soluţie realistă pentru creşterea resurselor financiare de care pot dispune primăriile şi consiliile locale şi judeţene pentru finanţarea serviciilor publice locale. Aceste resurse vor fi asigurate prin adoptarea şi aplicarea imediată a Legii despăgubirii cetăţenilor pentru capitalurile naţionalizate de statul postdecembrist prin Legea 15/1990.

Cu banii obţinuţi din despăgubiri, cetăţenii vor putea înfiinţa, în toate localităţile ţării, zeci de mii de societăţi comerciale cu capital privat, vor fi create milioane de noi locuri de muncă, vor asigura, astfel, creşterea veniturilor realizate de agenţii economici din toate localităţile ţării, inclusiv a veniturilor bugetelor comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor ţării.

1.4. Rolul statului în economie.

Într-o democraţie adevărată, viabilă, statul are un rol important în economie, dar el nu este agent economic, nu este proprietar de capital, nu este capitalist. Numai cetăţenii sunt capitalişti, proprietari de capital.

Statul capitalist este cea mai mare şi mai sigură sursă de corupţie în întreaga istorie a umanităţii.

În concepţia noastră, statul are în proprietate numai bunuri de interes public – clădiri publice, străzi, drumuri, parcuri, etc – bunuri care îi sunt necesare pentru a-şi îndeplini atribuţiile constituţionale, acelea de a adopta şi aplica legea şi de a furniza servicii publice.

Statul democratic nu este creat pentru a desfăşura activitate economică, pentru a produce bunuri şi servicii, prin a căror valorificare – vânzare – prin mecanismele pieţei – să obţină un venit mai mare decât costul cu care au fost produse bunurile şi serviciile respective, adică să obţină un profit.

În democraţie, activitatea economică este rezervată exclusiv cetăţenilor. Statului i se rezervă rolul de a adopta şi de aplica legi care să reglementeze raporturile ce se stabilesc între cetăţeni în desfăşurarea activităţii economice.

Statul român va fi obligat ca, în timpul cel mai scurt, să treacă în proprietatea cetăţenilor întregul capital pe care şi l-a însuşit prin Legea 15/1990. El trebuie obligat să dea înapoi cetăţenilor capitalul pe care l-a furat de la aceştia. Statul va avea obligaţia să administreze cu răspundere acest capital, astfel încât cetăţenilor să li se restituie întreaga valoare a capitalului de care au fost deposedaţi prin Legea 15/1990.

În domeniul economic, statul democratic trebuie să fie investit, prin Constituţie, cu puterea de a adopta şi aplica legi care să reglementeze:

– Asigurarea economiei naţionale cu monedă stabilă;

– Înfiinţarea şi funcţionarea agenţilor economici;

– Organizarea şi funcţionarea pieţelor: de mărfuri şi servicii, de bani, de valori mobiliare, de asigurări;

– Formarea şi utilizarea veniturilor statului – bugetul de stat;

– Protecţia capitalului;

– Protecţia muncii;

– Protecţia mediului înconjurător.

1.4.1. Monedă stabilă. Economie fără inflaţie.

Noi considerăm că statului popular românesc trebuie să-i fie încredinţate puterea şi obligaţia de a pune la dispoziţia economiei naţionale moneda, banii de care economia are nevoie – fie ei lei, sau euro. Statul are obligaţia să asigure stabilitatea monedei pusă la dispoziţia agenţilor economici, precum şi un nivel decent al dobânzii percepute de stat pentru această monedă – dobânda care determină, practic, nivelul tuturor dobânzilor practicate în economie.

Constituţia statului popular trebuie să prevadă clar care sunt răspunderile şi care sunt sancţiunile ce se aplică Băncii Naţionale în cazul în care inflaţia depăşeşte un anumit nivel.

Guvernatorul Băncii Naţionale trebuie ales prin vot popular.

Prin lege, vor fi stabilite condiţiile de studii, experienţă şi performanţă care trebuie îndeplinite de candidaţii la această funcţie.

1.4.2. Pieţe curate, cu lege, fără guvernanţi şi fără speculanţi.

Considerăm că statul român trebuie investit cu puterea şi obligaţia de a legifera utilizarea banilor în economia naţională, Banca Naţională a României având puterea şi obligaţia de a supraveghea activitatea băncilor, respectiv modul în care acestea respectă legea. Parlamentul nu poate, însă, să adopte nici o lege prin care Banca Naţională a României, ori alt organ al statului, să capete puterea de a-şi da “avizul”, “acordul”, sau “aprobarea” pentru înfiinţarea şi funcţionarea băncilor, ca şi a altor instituţii de credit, pentru numirea sau revocarea conducătorilor acestora, sau puterea de a aplica sancţiuni, de orice fel.

Banca Naţională a României, ca şi orice alt organ de stat împuternicit, prin lege, cu atribuţia de a aplica legea, va avea numai puterea şi obligaţia de a supraveghea, adică de a urmări, de a observa eventualele încălcări ale legii, de a le prezenta instanţei judecătoreşti competente să constate încălcarea legii şi să aplice sancţiunea prevăzută de lege.

Băncile trebuie să acorde numai credite pentru care dispun de capitaluri de aceeaşi valoare şi cu acelaşi termen.

Statul român are obligaţia să asigure un sistem naţional unitar de garantare şi asigurare a tuturor depozitelor bancare ale cetăţenilor – persoane fizice şi juridice.

Statului român îi vor fi încredinţate puterea şi obligaţia de a legifera modul de organizare şi funcţionare a pieţelor de capitaluri şi de asigurări, va acorda Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare (CNVM), respectiv Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA), puterea şi obligaţia de a supraveghea activitatea operatorilor de pe pieţele de capitaluri şi de asigurări – proprietari de valori mobiliare, societăţile de servicii financiare, fonduri de investiţii, societăţi de asigurări, brokeri, intermediari, etc – respectiv modul în care aceşti operatori vor respecta prevederile legii, dar, ca şi în cazul Băncii Naţionale a României, va interzice dreptul Parlamentului de a adopta legi prin care CNVM, sau CSA, sau orice alt organ de stat, va căpăta puterea de a-şi da “avizul”, “acordul”, sau “aprobarea” pentru înfiinţarea şi funcţionarea de persoane juridice pe pieţele de capitaluri, sau de asigurări, pentru numirea, sau revocarea conducătorilor acestora, sau pentru a aplica acestora sancţiuni, de orice fel.

Şi conducătorii acestor instituţii de supraveghere a sistemului financiar vor trebui aleşi prin vot popular, dintre cei care îndeplinesc condiţiile de studii, experienţă şi performanţă.

Pe pieţele de capitaluri, vor fi interzise tranzacţiile speculative, adică acelea în care cumpărătorul nu face dovada că posedă banii – numerar sau depozit bancar – necesari pentru efectuarea plăţii.

1.4.3. Impozite şi taxe limitate. Bugete echilibrate.

Statul democratic primeşte, de la cetăţeni, prin Constituţie, puterea de a impune acestora, cetăţenilor, obligaţia de a contribui – prin taxe şi impozite – la constituirea resurselor financiare ale statului, necesare pentru finanţarea activităţii diverselor organisme ale statului, plata salariilor celor aleşi de popor să exercite puterea statală, ca şi a specialiştilor pe care aceştia, cei aleşi, îi angajează pentru a-i sprijini, cu cunoştinţele lor, în exercitarea puterii.

Statul român postdecembrist s-a autodotat cu o putere nelimitată de a obliga cetăţenii să plătească impozite şi taxe, astfel încât s-a ajuns ca, din totalul veniturilor create de cetăţeni, mai mult de jumătate să fie însuşite de stat – prin impozite şi taxe – cetăţenilor rămânându-le mai puţin de jumătate din ceea ce au produs.

Cetăţenii români muncesc mai mult pentru stat decât pentru ei şi familiile lor.

Este o situaţie absolut inadmisibilă.

Noi considerăm că puterea statului de a impune taxe şi impozite trebuie limitată. Cuantumul tuturor taxelor şi impozitelor impuse de stat şi de autorităţile publice locale pentru propria lor funcţionare nu trebuie să depăşească 30% din veniturile create de cetăţeni, din valoarea nou creată în economie.

Statul trebuie obligat, prin Constituţie, să funcţioneze cu bugete echilibrate, fără deficite, în care cheltuielile să nu depăşească veniturile constituite.

De asemenea, el trebuie obligat să asigure funcţionarea economiei naţionale cu o balanţă comercială externă echilibrată, cu o balanţă de încasări şi plăţi echilibrată.

Constituţia trebuie să precizeze taxele şi impozitele care pot fi impuse cetăţenilor. Guvernanţii nu trebuie să inventeze noi taxe şi impozite. Să se mulţumească cu cele prevăzute în Constituţie. Ei trebuie să-şi folosească imaginaţia pentru a găsi noi căi de reducere a cheltuielilor bugetare.

În concepţia noastră, statul nu trebuie să aibă puterea de a transforma veniturile bugetare în capital, de a utiliza aceste venituri pentru a face investiţii în economie, în afara situaţiilor excepţionale, precizate în Constituţie.

Temporar, statul român va avea puterea de a administra capitalul care a intrat în proprietatea sa prin legea 15/1990, sau alte legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern ulterioare acesteia. El va avea obligaţia ca, treptat, să vândă acest capital, să-l transforme în bani, şi să-l transfere, în mod gratuit, în proprietatea cetăţenilor, prin finanţări de proiecte de investiţii propuse de cetăţenii care nu au participat la jefuirea economiei româneşti în perioada 1990-2008.

Considerăm că trebuie interzisă utilizarea sumelor de bani obţinute de stat din vânzarea de capital pentru finanţarea cheltuielilor bugetare. Aceste sume vor putea fi utilizate numai pentru investiţii în sectorul privat, al cetăţenilor.

1.4.4. Agenţi economici creatori de avuţie.

Statului român trebuie să-i fie încredinţată puterea şi obligaţia de a da legi prin care să reglementeze înfiinţarea şi funcţionarea agenţilor economici. Nici o astfel de lege şi nici un alt act emis de organele de stat nu vor putea, însă, condiţiona înfiinţarea şi funcţionarea agenţilor economici de vreun “aviz”, “acord”, sau “aprobare” din partea vreunui organ de stat, altul decât instanţa judecătorească împuternicită prin lege să autorizeze înfiinţarea agenţilor economici.

Organele puterii executive ale statului – sanitar-veterinare, de protecţia a mediului, etc – trebuie să aibă puterea şi obligaţia de a supraveghea activitatea agenţilor economici, de a urmări dacă aceştia respectă sau nu prevederile legilor. Ele vor avea puterea şi obligaţia de a aduce la cunoştinţa instanţelor judecătoreşti orice încălcare a legii şi de a solicita aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege.

Nici un organ al puterii executive – inclusiv Banca Naţională a României, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Garda Financiară, Poliţia, etc – nu trebuie să aibă puterea de a constata încălcarea legii şi de a aplica sancţiunile prevăzute de lege. Această putere aparţine numai instanţei judecătoreşti competente.

1.4.5. Protecţia capitalului

Economiile naţionale moderne se deosebesc între ele prin performanţă.

Unele economii naţionale sunt mai performante decât altele, adică produc mai multă avuţie, mai multe bunuri şi servicii, pe cap de locuitor, decât altele, asigurând cetăţenilor lor mai multă bunăstare.

Performanţa este determinată de valoarea capitalului de care dispune fiecare naţiune şi de forma de proprietate asupra cestui capital.

Cele mai performante economii naţionale nu sunt cele care dispun de mari bogăţii naturale ale solului şi subsolului. Există ţări care dispun de puţine bogăţii naturale, dar care au economii foarte performante – vezi Japonia, Olanda – şi există economii naţionale care dispun de mari bogăţii naturale, dar au economii mai puţin performante – vezi Rusia, ţări ale Orientului Mijlociu, ale Africii, sau, mai aproape, România, care, din punct de vedere al resurselor naturale, este una dintre cele mai bogate ţări ale Europei, dar care are o economie neperformantă, fiind una dintre cele mai sărăcite ţări ale continentului.

Performanţa unei economii naţionale depinde, într-adevăr, de calitatea tehnicii şi de calitatea forţei de muncă utilizate pentru producţia de bunuri şi servicii, dar aceşti doi factori – tehnică, forţă de muncă – depind, la rândul lor, de capitalul acumulat şi utilizat în economie.

Capitalul este cel care face diferenţa. El este cel care determină performanţa economică.

Capitalul este avuţie, adică bunuri rezultate din activitatea economică, bunuri care nu sunt consumate, ci sunt economisite, pentru a fi utilizate la reluarea ciclului economic, pe o scară mai largă, în care să se realizeze venituri mai mari, care să aducă şi profituri, şi salarii mai mari.

Capitalul este constituit din bunuri – fabrici, uzine, clădiri, maşini, echipamente, etc – bunuri productive, capabile, împreună cu forţa de muncă, să producă bunuri şi/sau servicii cerute de consumatori, prin vânzarea cărora se obţin venituri – salarii şi profituri.

Omul economiseşte, astăzi, adică acumulează capital, deoarece economia, societatea, îl recompensează pentru sacrificiul lui de a nu consuma, de a economisi o parte din ceea ce a obţinut astăzi, pentru ca şi el, şi societatea să producă mai mult, şi să obţină mai mult, mâine.

Cele mai performante economii moderne sunt cele în care s-a acumulat mai mult capital, cele în care cetăţenii, sprijiniţi de statul lor, au reuşit să creeze şi să sporească, necontenit, valoarea capitalului naţional.

Capitalul, odată acumulat, se păstrează. El are capacitatea de a se reproduce, de a se autogenera. Capitalul nu se consumă, nu “dispare” ca urmare a faptului că este utilizat. Prin sistemul de amortizare şi de deducere a costurilor din veniturile impozabile, consumabile şi economisibile, la sfârşitul fiecărui ciclu economic, capitalul se “recuperează”, el rămâne disponibil pentru un nou ciclu, cu aceeaşi valoare şi în aceeaşi proprietate.

În mod natural şi firesc, în societatea democratică, capitalul intră şi rămâne în proprietatea privată a celui care l-a creat, care a economisit o parte din veniturile lui, transformându-o în capital.

În societăţile nedemocratice, creatorii de capital sunt deposedaţi de opera creaţiei lor, capitalul intrând – şi rămânând – în proprietatea altora, a hoţilor de capital.

Cel care a devenit proprietar de capital, dacă este un om normal, adică raţional, aşa cum este marea majoritate a oamenilor, nu-şi distruge propria avere, rămâne proprietar de capital şi transmite această calitate tuturor urmaşilor săi.

În mod natural, fiecare ciclu economic începe cu capitalul utilizat în ciclul anterior, plus capitalul economisit în acel ciclu. În mod natural, în noul ciclu, utilizându-se mai mult capital, se vor produce mai multe bunuri şi servicii, vor fi mai multe bunuri destinate consumului, va creşte bunăstarea populaţiei, vor fi mai multe bunuri care vor fi destinate economisirii, pentru acumularea de capital, pentru îmbogăţirea fiecărui cetăţean în parte şi a naţiunii în ansamblul ei.

În loc să sporească de la un an la altul, capitalul se poate diminua, şi, odată cu el, şi posibilitatea de sporire a bunăstării şi prosperităţii populaţiei.

Capitalul naţional poate fi diminuat, distrus, printr-o catastrofă naturală – cutremur de pământ – sau printr-o catastrofă naţională – bombardamente din partea unei forţe militare agresoare străine.

Capitalul poate fi, însă, distrus şi de cetăţeni, sau de statul lor.

Într-o ţară în care capitalul se află în proprietate privată, cetăţenii pot să-şi vândă capitalul – clădiri, fabrici, maşini, echipamente, etc. – Iar cu banii obţinuţi pot juca la cazino, sau pot face o excursie pe lună, după care vor ajunge la sapă de lemn, împreună cu întreaga lor naţiune, dacă toţi au procedat la fel.

Am subliniat cuvântul pot, deoarece istoria nu cunoaşte nici o naţiune în care cetăţenii, având capitalul în proprietate privată, să fi procedat la distrugerea propriei lor averi, a sursei propriei bunăstări.

Omul, individul, este o fiinţă raţională, inteligentă, responsabilă. Un om normal, sănătos, în deplinătatea facultăţilor mintale, nu-şi va distruge, niciodată, sursa propriei sale bunăstări – capitalul.

Istoria recentă ne pune, însă, la dispoziţie un exemplu în care capitalul unei naţiuni a fost distrus nu de către cetăţeni, ci de către statul naţiunii respective.

Este vorba chiar despre statul român postdecembrist.

În perioada postdecembristă, prin aşa-numita “reformă”, respectiv prin politica economică concepută şi pusă în practică de statul român, capitalul naţional al României, acumulat până în 1989, a fost distrus în proporţie de aproape 50%.

După 1989, în România, nu s-a mai acumulat nici un strop de capital nou. În această perioadă a funcţionat nu o economie capitalistă, în care să se acumuleze capital, ci o economie de pradă, o economie care le-a permis guvernanţilor să se autoîmproprietărească cu capitalul creat de cetăţeni de-a lungul istoriei.

În momentul loviturii de stat din decembrie 1989, cea mai mare parte a capitalului naţional – fabrici, uzine, bănci, etc. – Se afla în proprietatea comună, a întregului popor, numai o mică parte aflându-se în proprietatea diverselor forme de cooperative, sau în proprietate privată.

Era un capital deosebit de valoros: atât ca volum, el fiind constituit prin acumularea unei treimi din veniturile realizate de toţi cetăţenii ţării, pe o perioadă de o jumătate de secol, plus capitalul acumulat până în 1948, cât şi calitativ – fabricile şi uzinele româneşti fiind înzestrate, la acel moment, cu tehnologii care se aflau deasupra mediei nivelului tehnic mondial.

Dacă, în 1990, acest preţios capital ar fi intrat în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor ţării, el nu s-ar fi diminuat, ci, dimpotrivă, ar fi crescut continuu, ar fi făcut ca producţia naţională, PIB-ul, veniturile, profiturile, salariile şi pensiile românilor să crească de la un an la altul.

Intrarea acestui capital în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor ţării, în 1990, ar fi creat o puternică clasă mijlocie în România, singura temelie socială a democraţiei.

Guvernanţii români din anul 1990, aceiaşi, în marea majoritate, şi în anul 2010, au refuzat trecerea capitalului naţional în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor ţării, hotărând, în total dispreţ faţă de popor, să-şi treacă acest capital în propria lor proprietate privată, prin înşelarea poporului.

Deoarece le-a fost teamă să se autoîmproprietărească, pur şi simplu, au trecut, mai întâi, capitalul din proprietatea comună, a întregului popor, în proprietatea statului, prin Legea 15/1990, apoi, au pus la cale trecerea aceluiaşi capital din proprietatea statului în proprietatea privată, a lor, a rudelor şi prietenilor, prin legile aşa-zisei privatizări prin vânzare.

Au constatat, repede, că valoarea capitalului românesc era aşa de mare că, dacă ar fi trebuit să îl cumpere la valoare, la adevăratul lui preţ, ar fi fost imposibil. Nu aveau de unde să-şi procure atâţia bani într-un timp atât de scurt, adică în timpul propriei lor vieţi.

În plus, ei ar fi constatat că atunci când ar fi terminat de privatizat, adică de vândut întregul capital real al ţării – constituit din fabrici, uzine, bănci, etc – statul ar fi rămas cu capitalul pe care l-a avut la începutul privatizării. A înstrăinat fabrici de 200 miliarde dolari, dar are depozite bancare tot de 200 miliarde dolari.

Trebuia conceput şi pus în aplicare un sistem prin care capitalul să îşi piardă valoarea, să poată fi “cumpărat” la preţuri de sute de ori mai mici decât valoarea lui reală, un sistem prin care banii încasaţi din vânzarea capitalului să nu fie reinvestiţi, ci consumaţi, astfel încât la sfârşitul privatizării să nu mai rămână nimic din capitalul iniţial.

Sistemul, având la bază manipularea cantităţii de bani în circulaţie, adică inflaţia, a fost conceput şi aplicat cu profesionalism şi cu sânge rece. În condiţiile în care producţia a scăzut, au fost aruncate pe piaţă cantităţi din ce în ce mai mari de bani, care au făcut ca preţurile curente să crească în ritmuri de 100-150% pe an. Între timp, fondul de amortizare a fost calculat şi reţinut folosindu-se preţurile vechi, astfel încât, după 3-4 ani, din fondul de amortizare calculat şi reţinut pentru un autocamion nu s-au mai putut cumpăra nici roţile acestuia.

Prin acelaşi sistem, agenţii economici cu capital de stat au fost înglodaţi în datorii, fiind aduşi în incapacitate de plată, în stare de faliment.

În acest fel, “reformatorii” economiei româneşti au diminuat, an de an, valoarea capitalului naţional. Cu valoarea capitalului diminuată dramatic, fabricile, pe care românii le-au cumpărat, în anii ’80, cu milioane şi miliarde de dolari, au fost “vândute”, în anii ’90, pe câţiva dolari.

Automat, diminuarea capitalului utilizat în economie a determinat şi diminuarea capacităţii de producţie, a veniturilor, a salariilor, a pensiilor, apariţia şi creşterea sărăciei pentru milioane şi milioane de români.

Aşa se face că “reforma”, “privatizarea” a avut ca efect nu numai exproprierea, jefuirea cetăţenilor români de capitalul acumulat până în 1989, dar şi distrugerea unei însemnate părţi a acestui capital. Jaful n-a putut fi realizat decât însoţit de distrugere.

Moştenirea cea mai gravă a celor 20 ani de “reformă”, nu este inechitatea, constând în aceea că unii cetăţeni, puţini, s-au îmbogăţit, nemeritat şi nemăsurat, iar alţii, marea majoritate, au fost aduşi în cea mai cruntă sărăcie, ci faptul că avem mai puţin capital, mai puţină capacitate de a produce bunuri şi servicii.

Noul stat democratic românesc trebuie să-şi asume răspunderea de a proteja capitalul naţional, de a adopta şi aplica legi care să facă imposibil furtul de capital, pentru a împiedica distrugerile de capital şi diminuarea valorii capitalului utilizat în economie.

Statul democratic românesc poate şi trebuie să-şi sprijine cetăţenii în efortul acestora de a crea noi capitaluri, prin neimpozitarea veniturilor economisite şi investite, atât a celor reprezentate de profituri, cât şi a celor reprezentate de salarii.

Până la transferarea în proprietatea privată a cetăţenilor a întregului capital însuşit de statul român prin Legea 15/1990, statul are obligaţia de a administra cu răspundere acest capital.

1.4.6. Protecţia muncii

Oamenii nu au creat şi, cu siguranţă, nu vor putea crea o forţă producătoare de avuţie la care să nu participe munca, consumul omenesc de energie fizică şi/sau cerebrală.

Orice maşinărie, orice robot, orice structură tehnică creată şi/sau folosită de oameni este rezultat al muncii omeneşti.

Nu există avuţie, nu există bunuri materiale folosite de om pentru satisfacerea nevoilor sale, fie ele de subzistenţă, fie de cel mai sofisticat lux, care să nu fie rezultat al muncii omeneşti.

Chiar şi natura, mediul natural, în care ne ducem viaţa, este, din ce în ce mai mult, dependent de muncă. Chiar şi calitatea aerului pe care îl respirăm, sau calitatea razelor solare cu care ne încălzim, depind de munca pe care omul o depune pentru protecţia aerului, a atmosferei pământeşti.

Datorăm mult inovatorilor, semenilor noştri, care, înzestraţi în mod deosebit de Creator, dar şi prin multă, multă muncă, au creat şi creează, pentru ei, dar şi pentru noi, minunate structuri tehnice, care ne permit nouă, celor mulţi, să producem, în aceeaşi unitate de timp, din ce în ce mai multe bunuri, mai multă avuţie, pe care, apoi, să o putem folosi, pentru a ne spori propria bunăstare.

Oricâtă inovaţie avem şi vom avea, oricât de mare este şi va deveni capacitatea noastră de producţie ca urmare a inovaţiilor, tot va trebui să producem bunuri, avuţie, tot va trebui să muncim, adică să consumăm propria noastră energie (fizică, cerebrală) pentru a pune şi a ţine în funcţiune tehnica, pe care tot noi am creat-o, tot prin muncă, cu ajutorul căreia să realizăm bunuri şi/sau servicii, adică avuţie.

Inovaţia sporeşte forţa productivă a muncii, dar nu elimină, niciodată, complet, munca, din procesul producerii avuţiei.

Informaţia multiplică şi capacitatea de inovaţie şi capacitatea de muncă.

Informaţia nu înlocuieşte şi nu elimină nici inovaţia, nici munca, din procesul de creare a avuţiei. Dimpotrivă, utilizarea completă şi eficientă a informaţiei necesită un efort suplimentar de inovaţie şi de muncă.

Piaţa nu creează avuţie.

Avuţia se creează numai în producţie, prin muncă.

Atâta timp cât funcţionează corect, atâta timp cât este reglementată să funcţioneze corect, piaţa asigură alocarea eficientă a resurselor şi redistribuirea avuţiei în favoarea inovatorilor, stimulând progresul, sporind eficienţa cu care sunt utilizate resursele în procesul de producţie a avuţiei.

Banii nu crează avuţie.

Banii sunt un instrument cu ajutorul căruia este măsurată valoarea (preţul) mărfurilor, bunurilor şi serviciilor, care facilitează, astfel, circulaţia, schimbul acestora, trecerea lor de la un proprietar la altul.

Banii măsoară valoarea bunurilor, tot aşa cum cântarul măsoară greutatea acestora. Nici cântarul, nici banul, nu crează bunuri, avuţie.

Banii sunt un instrument cu ajutorul căruia se transformă veniturile în capital. O parte din bani reprezentând veniturile obţinute din vânzarea bunurilor şi serviciilor (create în producţie, prin muncă) nu se cheltuieşte pe bunuri de consum – mâncare, îmbrăcăminte, etc – ci se economiseşte, se pune de o parte, se tezaurizează – la saltea, sau la bancă – şi, apoi, se investeşte, se cheltuieşte pentru achiziţionarea de bunuri productive, se transformă, astfel, în capital.

Nu banii, ci veniturile se transformă în capital.

Avuţia este creată de muncă şi de capital.

Munca şi capitalul produc venituri, adică avuţie, din care o parte se consumă (oamenii consumă bunuri, sau servicii, avuţie, nu bani), iar o altă parte se economiseşte, transformându-se în capital (bunuri productive – nu cu banii se ară ogorul, ci cu tractorul) care se adaugă celui existent. Şi din nou, munca şi capitalul, sporit, produc venituri sporite, s.a.m.d.

Banii nu crează avuţie, dar pot fi folosiţi pentru redistribuirea avuţiei, adică pentru trecerea ei din proprietatea celui care a creat-o (prin muncă) în proprietatea altuia.

Guvernanţii români postdecembrişti au folosit banii pentru a declanşa şi întreţine procesul inflaţionist, prin care au devalorizat capitalul naţional, asigurând, astfel, trecerea lui în proprietatea privată, la preţuri de nimic, prin care au redus, continuu, şi valoarea muncii naţionale, puterea de cumpărare a salariilor ajungând la nivelul de 100 Euro/lună.

Nu numai că munca naţională este plătită prost, dar o bună parte a forţei de muncă, datorită diminuării capitalului, nu îşi găseşte utilizare, îngroşând rândurile şomerilor.

Statul popular trebuie să-şi asume obligaţia de a reaşeza munca la locul ce i se cuvine, adică la vârful piramidei valorilor morale ale societăţii româneşti.

Realizarea acestui obiectiv presupune, în primul rând, îngrădirea şi, în final, eliminarea oricărei posibilităţi de însuşire de avuţie prin furt şi înşelăciune. Avuţia trebuie însuşită de cei care o creează: proprietarii forţei de muncă şi ai capitalului.

Prin instrumentele fiscale de care dispune, statul popular trebuie să stimuleze investiţiile, acumularea de capital, şi crearea, pe această cale, de noi locuri de muncă, astfel încât rata şomajului să nu fie, nici un moment, mai mare decât aceea impusă de schimbările tehnologice.

Statul trebuie să intervină energic pe piaţa forţei de muncă, astfel încât să fie complet eliminată munca la negru.

Salariul, preţul forţei de muncă, este dependent şi de totalul avuţiei create prin conlucrarea forţei de muncă cu capitalul, dar şi de procentul ce-i revine muncii din totalul acestei avuţii.

Statul democratic poate şi trebuie să intervină şi să influenţeze ambii factori de care depinde nivelul salariului.

Statul poate influenţa valoarea avuţiei create în economie, atât prin susţinerea creşterii valorii şi calităţii capitalului naţional, cât şi prin sporirea calificării forţei de muncă, prin îmbunătăţirea şcolii, a sistemului naţional de educaţie.

Statul trebuie să intervină în stabilirea modului în care avuţia creată în economie este împărţită în cele două venituri primare: salariu şi profit.

Este, desigur, dreptul şi obligaţia patronatelor şi sindicatelor să negocieze şi, în final, să stabilească nivelul salariilor, dar statul poate şi trebuie să intervină în acest proces prin legiferarea salariului minim pe economie care să stea la baza corelării salariilor cu celelalte preţuri şi costuri din economia naţională.

1.4.7. Protecţia naturii.

Societăţii nu îi poate fi indiferent impactul pe care activitatea economică îl are asupra mediului înconjurător, asupra naturii în mijlocul căreia oamenii îşi trăiesc viaţa.

Societatea nu poate accepta ca cetăţenii săi să obţină venituri – salarii şi profituri – prin desfăşurarea de activităţi economice care degradează natura, mediul înconjurător, care distrug calitatea aerului, a apei, a solului şi subsolului.

Atât producătorii, cât şi consumatorii trebuie să-şi asume răspunderea de a suporta preţul protecţiei mediului înconjurător, adică includerea costurilor generate de protecţia mediului în preţul la care bunurile şi serviciile sunt vândute şi cumpărate pe piaţă.

Statul este cel care trebuie să aibă puterea şi obligaţia de a adopta şi aplica legi prin care să asigure protejarea mediului de orice activitate dăunătoare din partea agenţilor economici, a producătorilor, dar şi a consumatorilor.

Din nou, considerăm că legea referitoare la protecţia naturii trebuie să sancţioneze cu asprime orice fel de acţiune dăunătoare mediului înconjurător, dar şi în acest domeniu trebuie eliminată practica avizelor, acordurilor şi aprobărilor.

Parlamentul trebuie să adopte legi, Guvernul trebuie să controleze aplicarea lor şi atunci când constată încălcarea legii să solicite instanţei judecătoreşti aplicarea sancţiunii prevăzută de lege.

2. CONSTRUCŢIA ECONOMIEI DEMOCRATICE.

2.1. Economia oligarhică postdecembristă.

Prin “reforma” economică, concepută şi aplicată de statul postdecembrist, în România a fost construită o economie oligarhică, a cărei principală caracteristică constă în aceea că aproape întregul capital utilizat în economia românească se află în proprietatea privată a unei minorităţi, a unei oligarhii, constituită din mafia guvernanţilor, marea majoritate a cetăţenilor neavând nici un fel de capital în proprietate.

Continuarea aplicării “reformei” va conduce la intrarea în proprietatea oligarhiei guvernanţilor a întregului capital utilizat pe teritoriul ţării, cetăţenii români urmând să fie transformaţi în sclavi salariaţi ai acestei oligarhii.

Prin aplicarea “reformei”, societatea românească a fost polarizată: sus se află oligarhia guvernanţilor, îmbogăţiţi prin furt şi înşelăciune, iar, dedesubt, marea masă a populaţiei, care trăieşte în sărăcie absolută.

În România nu există o clasă mijlocie, care să-şi câştige bunăstarea din muncă şi din capital, clasă care constituie osatura oricărei societăţi democratice autentice.

A fost creat un sector “privat” al cărui capital provine, în cea mai mare parte, din capitalul de stat, însuşit prin furt şi înşelăciune, şi ai cărui proprietari sunt membrii ai clasei politice, “foşti” şi “actuali”, “la putere”, sau “în opoziţie”, precum şi “sponsorii” acestei clase politice, indivizi îmbogăţiţi tot prin jefuirea capitalului de stat, sub oblăduirea guvernanţilor, care sunt furnizori de mită şi şpagă pentru guvernanţi şi neplătitori de taxe şi impozite la bugetul de stat.

În economia românească postdecembristă, orice încercare a românilor de rând de a pune pe picioare agenţi economici cu capital privat, care nu s-au supus ordinelor şi birurilor impuse de mafia statal-oligarhică, a fost sortită eşecului, falimentului.

Aşa se face că, după două decenii de “reformă”, România dispune de un capital egal cu cel de care dispunea la sfârşitul anului 1989, lucru reflectat în nivelul produsului intern brut al ţării, care este sub cel din 1989. Acumulările de capital făcute de întreprinzătorii privaţi care au scăpat falimentelor nu au reuşit să compenseze distrugerile capitalului de stat provocate de guvernanţi.

A fost distrus nu numai capitalul acumulat după 1989 de către cetăţenii “liberi”, “nedisciplinaţi”, care n-au acceptat “colaborarea” cu mafia statală, n-au acceptat “reforma”, mita şi şpaga, cât şi o bună parte a capitalului acumulat înainte de 1989.

Economia oligarhică a fost creată prin jaf, prin furt şi înşelăciune, prin sărăcirea marii majorităţi a cetăţenilor şi îşi va continua existenţa tot prin jefuirea şi sărăcirea populaţiei.

În economia oligarhică, nu se îmbogăţesc cei care creează bogăţie, ci cei care fură bogăţia de la alţii.

În economia oligarhică, legea nu este făcută de către statul clasei mijlocii, al clasei care creează bogăţia, avuţia, capitalul, ci de către statul clasei oligarhice, clasă care nu creează avuţie, ci îşi însuşeşte avuţia creată de restul populaţiei, complet lipsită de proprietate şi, în consecinţă, şi de puterea de a-şi impune legea care să-i apere interesele.

Economia oligarhică este o economie neperformantă şi ineficientă. În economia oligarhică, capitalul, avuţia productivă, adică avuţia care produce avuţie, nu se însuşeşte prin muncă, inovaţie şi economisire, ci prin hoţie şi înşelăciune.

Proprietarii capitalului însuşit prin hoţie şi înşelăciune nu au nici un fel de răspundere pentru modul în care este utilizat capitalul. Pierderile de capital, datorate proastei utilizări şi administrări, nu se recuperează prin crearea de capital nou, prin muncă, inovaţie şi economisire. În economia oligarhică, pierderea de capital se acoperă prin redistribuire, adică prin trecerea veniturilor şi capitalurilor create de cei mulţi în proprietatea oligarhilor.

Economia oligarhică este mai rea, mai ineficientă chiar şi decât economia statală, comunistă. În ultimă instanţă, statul comunist răspunde cu propria sa existenţă pentru pierderile de capital cauzate de proasta utilizare şi administrare.

2.2. Economia democratică.

Noi considerăm că românii vor scăpa de sărăcie numai dacă vor reuşi să înlocuiască economia oligarhică creată de guvernanţii postdecembrişti cu o economie democratică şi performantă.

Spre deosebire de economia oligarhică, în care cea mai mare parte a capitalului se află în proprietatea unei minorităţi, în economia democratică, cea mai mare parte a capitalului utilizat în economie se află în proprietatea majorităţii cetăţenilor. În economia democratică, există şi o clasă socială constituită din cetăţeni foarte bogaţi – de regulă mari inovatori, sau moştenitorii acestora – şi o clasă constituită din cetăţeni foarte săraci – cei care nu vor să muncească. Amândouă aceste clase deţin procente minoritare în ansamblul populaţiei.

În economia democratică, marea majoritate a cetăţenilor îşi câştigă existenţa şi bunăstarea atât din muncă, din salariu, cât şi din capital, din profitul ce i se cuvine pentru capitalul pe care îl are în proprietate. Această mare majoritate formează clasa mijlocie, clasa socială care constituie structura de rezistenţă a societăţii democratice, formată, în principal, din salariaţi, care sunt şi proprietari de capital financiar – acţiuni, obligaţiuni, depozite bancare, etc. – La care se adaugă şi micii întreprinzători, proprietari care-şi administrează singuri capitalul.

Nu marii patroni, marii miliardari deţin în proprietate cea mai mare parte a capitalurilor naţionale ale ţărilor democratice, bogate şi prospere ale lumii – cele din America de Nord, din Europa de Vest, din Asia de Sud-Est – ci marea masă a salariaţilor.

Această clasă mijlocie – formată din milioane de mici acţionari, de titulari de conturi bancare, de poliţe de asigurări – deţinând cea mai mare parte a capitalului naţional, deţinând puterea economică, deţine şi puterea politică.

În ţările cu economie democratică, statul îşi primeşte puterea de la clasa mijlocie şi exercită puterea în interesul acestei clase.

Clasa mijlocie – salariaţi, mici întreprinzători – îşi câştigă bunăstarea din salariu, cuvenit pentru efortul de a munci, şi din profit, cuvenit pentru sacrificiul de a economisi. Clasa mijlocie nu-şi câştigă bunăstarea din furt, mită, sau şpagă.

Deţinând puterea economică, clasa mijlocie are şi puterea politică de a-şi construi un stat care să-i apere interesele, un stat care să-i apere sursele bunăstării sale – munca şi capitalul – un stat care să apere şi să cultive munca, inclusiv forma superioară a muncii – inovaţia, şi spiritul de economisire, un stat care să împiedice accesul la avuţie şi bunăstare prin furt şi înşelătorie.

În România, economia democratică ar fi putut fi creată imediat după abolirea regimului comunist, prin trecerea întregului capital naţional acumulat până în anul 1989 din proprietatea indiviză, a întregului popor, în proprietatea privată a cetăţenilor ţării, o împroprietărire care ar fi creat o clasă mijlocie capabilă să-şi creeze propriul stat, care să-i apere interesele, să apere munca naţională şi capitalul naţional, singurele surse ale bunăstării întregii populaţii.

Guvernanţii postdecembrişti au încălcat dreptul de proprietate al cetăţenilor, au încălcat dreptul naţiunii române de a dispune de o clasă mijlocie puternică, au încălcat dreptul naţiunii române de a trăi în democraţie şi bunăstare, au conceput şi aplicat “reforma “lor, prin care s-au autoîmproprietărit cu capitalul cetăţenilor, s-au îmbogăţit, au sărăcit populaţia, au construit un stat mafiot şi o societate bolnavă, care cultivă dispreţul faţă de muncă, dispreţul faţă de lege, dispreţul valorilor morale, o societate care cultivă hoţia, înşelătoria, corupţia, mita, şpaga, egoismul, violenţa.

Ce mai putem face acum, în anul 2010?

Ceea ce trebuia şi puteam să facem şi în 1990, adică să împroprietărim cetăţenii ţării cu capitalul naţional acumulat până în 1989, să creăm o economie democratică, bazată pe muncă, inovaţie şi economisire, o clasă mijlocie puternică, capabilă să creeze un stat democratic şi o societate democratică, singurele compatibile cu cele existente în ţările avansate ale Europei.

Statul român nu poate fi absolvit de răspunderea pe care o are de a înapoia proprietarului, poporului român, capitalul pe care l-a furat prin Legea 15/1990. Ca orice hoţ, el are răspunderea să dea înapoi şi capitalul furat şi distrus şi capitalul furat şi înstrăinat şi capitalul furat şi neînstrăinat, încă.

Evident, va trebui să pornim de la situaţia actuală a capitalului românesc.

Trebuie să-i dăm statului român posibilitatea de a “munci”, de a recrea şi de a reacumula, pe o cale, sau alta, capitalul pe care l-a distrus, ca şi cel pe care l-a vândut şi a “păpat” sumele încasate din vânzare, în loc să le reinvestească, să le păstreze calitatea de capital.

Din acest motiv, varianta de reformă a proprietăţii, modalitatea de construire a economiei democratice, pe care o propunem acum, în 2010, este diferită de aceea care putea şi trebuia aplicată în anul 1990.

Reformarea economiei şi societăţii româneşti va fi realizată prin aplicarea LEGII COJOCARU şi a celorlalte acte normative cuprinse în PROIECTUL PENTRU ROMÂNIA, toate publicate pe www.variantacojocaru.ro.

Varianta de reformă propusă are ca punct de plecare recunoaşterea, de către statul român, a drepturilor de proprietate ale cetăţenilor ţării asupra capitalului acumulat până în 1989 şi a profiturilor realizate cu acest capital din 1990 până în prezent. Această recunoaştere se va realiza printr-o emisiune de obligaţiuni de despăgubire, cu termen de scadenţă de maxim 10 de ani, şi o dobândă de 0,5% pe an.

Valoarea nominală a obligaţiunilor va fi exprimată în euro.

Statul se va obliga să plătească fiecărui cetăţean 20.000 Euro.

Vor fi despăgubiţi toţi cetăţeni majori ai României.

Nu vor primi despăgubire cei care au participat la jefuirea capitalului naţional intrat în proprietatea statului prin legea 15/1990, cei care au “cumpărat” la preţuri de nimic active şi acţiuni de la FPS, APAPS, AVAS, sau oricare alt organ al statului român postdecembrist.

Obligaţiunile vor fi răscumpărate, treptat, pe parcursul celor 10 de ani, pe măsură ce statul român îşi va crea resursele financiare necesare.

Pentru răscumpărarea obligaţiunilor va fi constituit un Fond Naţional pentru Despăgubiri şi Investiţii, care va fi alimentat cu: încasările făcute de statul român din vânzarea capitalului aflat, încă, în proprietatea sa – active şi/sau acţiuni; dividendele obţinute de statul român pentru acţiunile deţinute la societăţi comerciale; sume recuperate din privatizările frauduloase; un impozit progresiv pe avere – terenuri, cădiri, etc; un impozit de 80% pe averile dobândite ilicit; alte resurse stabilite prin lege.

Obligaţiunile emise în scopul despăgubirii cetăţenilor nu vor putea fi vândute, înstrăinate.

Sumele acumulate în Fondul Naţional pentru Despăgubiri şi Investiţii vor fi utilizate exclusiv pentru finanţarea de proiecte de investiţii propuse de societăţi comerciale care vor avea ca asociaţi, sau acţionari, deţinători de obligaţiuni de despăgubire.

Proiectele de investiţii vor fi selecţionate şi aprobate prin concursuri de proiecte, după o metodologie similară celor utilizate la programele Uniunii Europene de finanţări nerambursabile.

Obligaţiunile de despăgubire vor fi răscumpărate, adică anulate, în schimbul sumelor băneşti eliberate pentru finanţarea proiectelor aprobate.

Fondul Naţional pentru Despăgubiri şi Investiţii va putea fi utilizat şi pentru completarea finanţării proiectelor aprobate prin programele susţinute de Uniunea Europeană.

Apreciem că, prin aplicarea acestei adevărate reforme economice, în perioada unui singur mandat parlamentar, de 4 ani, în România pot fi puse bazele economiei democratice. După 10 ani de aplicare a acestei reforme, clasa mijlocie va deveni clasa socială dominantă în România, ceea ce va face ca democraţia să devină ireversibilă, nu numai în economie, ci şi în întreaga societate românească.

Dr. Constantin Cojocaru

August 2009