Articolul 69
La fel stau lucrurile şi la articolul 69. După ce la alineatul (1) al acestui articol se dispune, corect, că „în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului”, în alineatul (2) se introduce o teză care o anulează pe aceea din alineatul (1), cu următorul cuprins:
„(2) Orice mandat imperativ este nul.”
Ceea ce vrea să spună această găselniţă cu nulitatea mandatului imperativ este că, odată ales, parlamentarul poate să susţină şi să voteze orice, indiferent de ce s-a angajat în faţa celor prin al căror vot a ajuns parlamentar. Culmea, o astfel de poziţie este susţinută de ditamai doctorii în drept constituţional. În lucrarea „Drept constituţional şi instituţii publice”, publicată de Lumina Lex, în anul 2007, la pagina 179, profesorii universitari doctori Constanţa Călinoiu şi Victor Duculescu scriu că „Este de remarcat şi ideea, consacrată într-un text constituţional, potrivit căreia orice mandat imperativ este nul. O asemenea prevedere este FIREASCĂ, deoarece deputaţii şi senatorii, odată aleşi, dobândesc o ANUMITĂ AUTONOMIE faţă de cei care i-au ales şi chiar faţă de formaţiunile politice din care fac parte.” „Ideea de mandat imperativ, continuă cei doi profesori, este, FIREŞTE, inacceptabilă, neputându-se concepe într-un stat de drept ca un deputat sau un senator să fie obligat, în mod expres, nici de alegătorii săi, la susţinerea unei anumite poziţii sau revendicări.” Iată, deci, aici, fundamentarea „doctrinară” atât a traseismului politic cât şi a escrocheriei politice. Politicienii pot promite orice alegătorilor, pot minţi poporul, îl pot înşela, îl pot escroca, cât vor şi cât pot. Ei sunt apăraţi de Constituţie. Ei sunt escroci cu legitimare constituţională. Ei nu au obligaţia de a acţiona şi a vota conform promisiunilor cu care au câştigat voturile alegătorilor. De ce? Simplu. Deoarece aşa este FIRESC într-un STAT DE DREPT.
Deoarece noi credem că un STAT DE DREPT nu poate fi un stat bazat pe legi STRÂMBE, propunem ca acest alineat să aibă următorul text, total opus celui susţinut de „doctrina” statului uzurpator:
„(2) Parlamentarii sunt obligaţi să acţioneze şi să voteze în conformitate cu angajamentele asumate în campania electorală, în care au fost aleşi. Parlamentarul care îşi încalcă angajamentele asumate în campania electorală poate fi demis, prin referendum, potrivit Constituţiei şi legii.”