Articolul 72
12. În actuala Constituţie, articolul 72 are denumirea de „Imunitatea parlamentară” şi următorul cuprins:
„(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată ca nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.”
Prevederile acestui articol vin în completarea celor ale articolului 69 referitoare la nulitatea mandatului imperativ. Scopul lor este acela de a legaliza, de a „constituţionaliza” escrocheria politică, la cel mai înalt nivel, cel al organului reprezentativ SUPREM. Un pumn de oameni, fie ei 300, sau 600, prin înşelăciune, cu ajutorul banilor şi al televiziunilor, obţin votul a milioane de oameni şi prin acest vot obţin puterea de a vota legile pe care le vor ei, legi prin care construiesc statul aşa cum vor ei, obţin puterea de a numi şi revoca din funcţii pe toţi conducătorii instituţiilor statului, de a face ce vor ei cu cea mai mare parte a avuţiei creată de popor.
Toată această maşinărie poate să funcţioneze pentru că parlamentarii nu răspund juridic pentru încălcarea promisiunilor făcute electoratului pentru a obţine de la acesta puterea. Pentru că în Constituţie au strecurat aceste norme care îi absolvă de răspunderea juridică pentru nerespectarea angajamentelor asumate în faţa celor care le-au încredinţat puterea politică, puterea de a adopta legi, norme care îi absolvă de răspunderea juridică pentru prejudiciile produse poporului, prin legile cu ajutorul cărora se îmbogăţesc, prin jefuirea poporului.
Pentru a pune capăt acestei uriaşe escrocherii politice, prin care tagma politicienilor a făcut atât de mult rău poporului român, am propus, mai întâi, la articolul 62.1, obligaţia celor care candidează la alegerile parlamentare să prezinte electoratului un Program Legislativ, în care să fie precizate, concret, care sunt proiectele de legi pe care candidatul se obligă să le iniţieze şi să le voteze, dacă va fi ales, acest Program având valoare de CONTRACT ELECTORAL. Am introdus, apoi, la articolul 69, o normă nouă, care îi obligă pe cei aleşi în funcţia de parlamentari să acţioneze şi să voteze în conformitate cu angajamentele asumate prin contractul electoral. În completarea acestor norme, propunem, aici, la articolul 72, ca parlamentarii să răspundă juridic, individual, pentru încălcarea contractului electoral, dacă voturile şi opiniile exprimate în exercitarea mandatului contravin obligaţiilor asumate prin contractul electoral. Mai mult, parlamentarii să răspundă juridic şi pentru prejudiciile aduse poporului român de legile pentru care şi-au dat votul, în cazurile în care aceste legi nu au făcut parte din Programul Legislativ aprobat de popor.
Am modificat şi alineatul referitor la urmărirea, percheziţionarea, reţinerea, arestarea şi trimiterea în judecată a parlamentarilor, astfel încât parlamentarii să nu mai fie privilegiaţi faţă de ceilalţi cetăţeni ai ţării. Să fie egali cu ceilalţi cetăţeni, în faţa legii.
Iată textul propus de noi pentru articolul 72, care va avea şi o nouă denumire, aceea de „RĂSPUNDEREA parlamentarilor”, în loc de „IMUNITATEA parlamentarilor”:
„(1) Parlamentarii răspund juridic, individual, pentru încălcarea contractului electoral, dacă voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului contravin obligaţiilor asumate prin contractul electoral.
(2) Parlamentarii răspund juridic, individual, potrivit legii, pentru prejudiciile produse poporului român de legile pentru care şi-au dat votul, în ciuda faptului că legile respective nu au făcut parte din Programul Legislativ aprobat de popor.
(3) Răspunderea parlamentarilor pentru faptele prevăzute la alineatele (1) şi (2) este imprescriptibilă.
(3) Parlamentarul care a încălcat legea penală este urmărit, percheziţionat, reţinut, arestat şi trimis în judecată, potrivit legii. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se fac de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.”
Iată şi poziţia Consiliului Legislativ în problema imunităţii, respectiv, a răspunderii parlamentarilor pentru modul în care aceştia îşi exercită mandatul încredinţat de popor, „poziţie” bazată, de fapt, pe” poziţia” Curţii Constituţionale a României.
La pct. 6.9 din Avizul său nr 47/16.01.2014, Consiliul Legislativ scrie astfel:
“6.9. La art. I pct.75, norma propusă pentru art. 72 instituie răspunderea parlamentarilor prin eliminarea celor două forme actuale ale imunităţii parlamentare. Din acest punct de vedere trebuie subliniat că, analizând o dispoziţie similară din cuprinsul unui proiect de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională a subliniat, în Decizia nr.799/2011, că actuala reglementare a imunităţii parlamentare, sub cele două forme ale sale, respectiv lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului [alin. (l) al art.72] şi inviolabilitatea parlamentarului [alin. (2) şi (3) ale art. 72], continuă tradiţia statului român ale cărei baze au fost puse încă din anul 1864. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris prevedea în acest sens, în art. VII, că membrii Adunării Ponderatrice, ca de altfel şi membrii Adunării Elective, se bucură de tfneviolabilitaten, ei neputând fi arestaţi sau judecaţi pe timpul sesiunii parlamentare, cu excepţia flagrantului, şi numai după ce Adunarea a autorizat urmărirea. Instituţia imunităţii parlamentare a fost preluată şi întărită de constituţiile următoare, cu excepţia celor din perioada dictaturii comuniste
Constituţia României din 1991 a consacrat din nou instituţia imunităţii parlamentare, abolită practic în perioada 1948-1989, aceasta căpătând o reglementare de principiu în acord cu constituţiile statelor europene, influenţate îndeosebi de modelul francez, care reglementează distinct lipsa răspunderii juridice şi inviolabilitatea. Astfel, instituţia imunităţii parlamentare este reglementată atât sub forma imunităţii pentru opinii, FIIND GENERAL ADMIS faptul că niciun parlamentar nu poate să fie urmărit, civil sau penal, pentru declaraţiile făcute şi voturile exprimate în exerciţiul mandatului, cât şi a imunităţii materiale, denumită şi imunitate relativă, neprofesională sau inviolabilitate, FIIND ADMIS, DE REGULĂ, că un parlamentar nu poate fi arestat, cercetat sau urmărit în materie penală, fără autorizarea Camerei din care face parte [de exemplu, constituţiile Belgiei (art. 58 şi art. 59), Finlandei (art. 30), Franţei (art.26), Greciei (art.60-62), Italiei (art. 68), Poloniei (art. 105), Portugaliei (art. 15 7), Spaniei (art. 71)]. Mai mult, în unele cazuri, chiar dacă parlamentarul a fost surprins în flagrant, el nu poate fi arestat decât dacă infracţiunea este pasibilă cu o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin 5 ani [constituţiile Croaţiei (art. 75), Macedoniei (art. 64), Sloveniei (art. 83)
Reglementarea constituţională a imunităţii parlamentare este justificată de necesitatea protecţiei mandatului parlamentar, ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor constituţionale şi, totodată, o condiţie a funcţionării statului de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să-şi exercite mandatul în mod eficient. Instituţia imunităţii parlamentare, sub cele două forme ale sale, protejează parlamentarul faţă de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurată independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor.
Astfel fiind, eliminarea oricăreia dintre aceste forme ale imunităţii parlamentare are ca efect direct suprimarea unei garanţii care priveşte atât mandatul Camerelor, cât şi al fiecărui parlamentar în parte, cu consecinţe grave asupra îndeplinirii de către Parlament a rolului său constituţional. In ceea ce priveşte persoana care ocupă demnitatea publică de parlamentar, eliminarea oricăreia dintre aceste forme ale imunităţii parlamentare are ca efect suprimarea garanţiilor unor drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libertatea individuală şi libertatea de exprimare.
Pe cale de consecinţă, norma propusă pentru art.72 la art. I pct.75 depăşeşte limitele revizuirii prevăzute de art. I52 din Constituţie şi nu poate fi acceptată.”
Deci, sintetizând, Consiliul Legislativ şi Curtea Constituţională apără dreptul politicienilor de a-i minţi şi escroca pe alegători, dreptul lor de a promite alegătorilor una, ca să le obţină voturile, şi de a vota alta, exact pe dos, după ce le-au obţinut voturile, cu următoarele argumente:
A. Aşa prevedea şi Constituţia României adoptată acum 150 de ani. Nu are importanţă faptul că legiferarea iresponsabilităţii parlamentarilor a avut şi are ca efect corupţia generalizată care a cuprins societatea românească actuală.
B. Aşa prevăd şi Constituţiile actuale ale altor ţări, nu toate, ci numai unele. Nu are importanţă faptul că starea actuală a societăţii româneşti este total diferită de aceea din ţările respective.
C. Obligarea, prin Constituţie, a parlamentarilor să-şi respecte obligaţiile asumate în faţa alegătorilor, respectiv tragerea lor la răspundere pentru încălcarea acestor obligaţii, „are ca efect direct suprimarea unei garanţii care priveşte atât mandatul Camerelor, cât şi al fiecărui parlamentar în parte, cu consecinţe grave asupra îndeplinirii de către Parlament a rolului său constituţional.” Păi, care este rolul constituţional al Parlamentului? Nu acela de a adopta legi conforme cu mandatul dat de alegători?
D. Parlamentarul trebuie să se bucure de libertatea de a… nu respecta mandatul încredinţat de alegători, pentru că numai astfel poate „să-şi exercite mandatul în mod eficient”. Curat constituţional!
Jos pălăria, în faţa acestei demonstraţii de înaltă ţinută doctrinară juridică.
Demiterea parlamentarilor. Articolul 72.1.
13. Propunem ca, după, articolul 72, să fie introdus un nou articol, 72.1, cu denumirea de „Demiterea parlamentarilor” şi cu următorul cuprins:
“(1) Orice parlamentar poate fi demis din funcţie, prin referendum, organizat în colegiul unde a fost ales, cu un număr de voturi mai mare decât cel cu care a fost ales, la cererea unui număr de alegători, din colegiul în care a fost ales, egal cu cel puţin 25% din numărul voturilor cu care a fost ales.
(2) Parlamentarul este demis, de drept, din funcţie, în următoarele cazuri:
A) când se constată, după validarea mandatului, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, că alegerea s-a făcut prin fraudă electorală sau prin orice altă încălcare a legii;
B) a fost condamnat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate sau la pierderea drepturilor electorale;
C) în caz de incompatibilitate;
D) când şi-a dat demisia din partidul politic sau din formaţiunea politică din partea căreia a fost ales sau când s-a înscris într-un alt partid politic sau altă formaţiune politică;
E) a lipsit nemotivat de la 8 şedinţe ale comisiei permanente a Camerei Reprezentanţilor din care face parte sau de la 4 şedinţe ale plenului Camerei Reprezentanţilor.”
În exercitarea suveranităţii sale, poporul are nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a-şi apăra interesele atunci când constată că cei cărora le-a încredinţat puterea nu o folosesc în interesul său, ci în interesul lor. Este adevărat că reprezentanţii primesc mandatul de a decide şi a acţiona în numele poporului pentru o anumită perioadă de timp, de patru ani, sau mai mult, dar asta nu înseamnă că ei au dreptul să continue exercitarea puterii chiar şi în condiţiile în care îşi încalcă obligaţiile asumate, sau încalcă aşteptările celor care le-au încredinţat puterea. Este FIRESC, deci, ca poporul să poată interveni şi să-i demită din funcţie pe cei care nu exercită puterea primită de la popor în conformitate cu aşteptările acestuia.
Dreptul poporului de a-i demite pe cei pe care i-a ales în funcţii publice este unul absolut. Parlamentarul a fost ales cu misiunea de a acţiona şi a vota un pachet de legi considerate ca fiind necesare de către electorat. Parlamentarul nu are numai obligaţia de a nu vota legi care contravin Programului Legislativ aprobat de electorat, dar şi obligaţia de a lupta pentru votarea legilor înscrise în Programul său Legislativ. El poate să fie demis din funcţie nu numai pentru că a votat legi pentru care nu a avut mandat, dar şi pentru că nu a obţinut votarea legilor pentru care a avut mandat. În acest sens, trebuie înţeles conţinutul alineatului (1) al noului articol propus de noi.
Alineatul (2) al articolului propus concretizează situaţiile în care un parlamentar este demis, de drept, deci, automat, fără a mai fi necesară intervenţia alegătorilor.