Articolul 13.

Am păstrat textul din actuala Constituţie, care prevede că, „în România, limba oficială este limba română”, însă am adăugat patru noi alineate, cu următorul cuprins:

„(2) Dezbaterile publice în cadrul organismelor deliberative ale statului şi ale autorităţilor locale se fac în limba română.

(3) Învăţarea, cunoaşterea şi folosirea limbii române în raporturile de serviciu cu ceilalţi cetăţeni români este obligatorie pentru toţi cetăţenii României.

(4) Limba maternă poate fi folosită în raporturile dintre cetăţenii care aparțin aceleiaşi etnii.

(5) Orice cetăţean român are dreptul de a pretinde ca, în raporturile cu el, ceilalţi cetăţeni români să folosească limba română.”

Din nou, juriştii Consiliului Legislativ citesc una şi văd alta. Iată ce scriu ei, în Avizul lor nr. 47/2014:

„6.3. La art. I pct. 16, completarea art. 13 cu norme prin care se instituie obligaţia utilizării exclusiv a limbii române în raporturile cu autorităţile publice, coroborată cu abrogarea art. 120, potrivit art. I pct. 133, precum şi cu lipsa unei norme de excepţie în cuprinsul titlului referitor la autorităţile locale (art. I pct. 158), elimină posibilitatea cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale de a folosi limba maternă în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale în unităţile administrativ-teritoriale în care aceştia au o pondere semnificativă, prevăzută în prezent de art. 120 alin. (2). Întrucât această posibilitate reprezintă o garanţie a dreptului la identitate consacrat de art. 6 din Constituţie, suprimarea acesteia încalcă limitele revizuirii, potrivit dispoziţiilor art. 152 alin. (2).

În plus, dispoziţia propusă pentru art. 13 alin. (2), referitoare la dezbaterile publice în limba română la toate nivelurile administraţiei publice, nu poate fi acceptată şi pentru că este în contradicţie cu obligaţiile asumate de România prin ratificarea, prin Legea nr. 33/1995, a Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995, precum şi prin ratificarea, prin Legea nr. 282/2007, a Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la Strasbourg la 5 noiembrie 1992.”

Deci, noi scriem, negru pe alb, că „dezbaterile publice în cadrul organismelor deliberative ale statului şi ale autorităţilor locale se fac în limba română”, iar juriştii Consiliului Legislativ ne acuză, tot negru pe alb, că instituim „obligaţia utilizării exclusiv a limbii române în raporturile cu autorităţile publice”. Norma propusă de noi instituie obligaţia ca dezbaterile publice în cadrul organismelor deliberative ale statului şi ale autorităţilor locale, adică dezbaterile din Parlamentul României, din consiliile locale şi consiliile judeţene, deci care privesc pe toţi cetăţenii ţării, ai localităţilor, ori judeţelor, în cauză, să se facă în limba română, limba oficială a statului român. Noi nu propunem utilizarea exclusivă a limbii române în raporturile cu autorităţile publice.

Noi nu propunem încălcarea prevederilor Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare. Dimpotrivă, noi spunem, la alineatul (1) al articolului 11 că „statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă normele generale acceptate ale dreptului internaţional, precum şi obligaţiile care îi revin din tratatele la care este parte”, deci inclusiv obligaţiile care îi revin din Carta Europeană a limbilor regionale sau minoritare, în speţă, obligaţia de a asigura posibilitatea folosirii limbilor minorităţilor naţionale în învăţământ, în justiţie, în relaţiile cu autorităţile publice locale..

Noi am eliminat norma prevăzută la art.120 alin. (2) din actuala Constituţie deoarece această normă devine inutilă ca urmare a existenţei, în CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR, a alineatului (1) din articolul 11, mai sus menţionat.