Arhive categorie: PRINCIPII GENERALE

Statul român. Uniunea Europeană. Suveranitatea. Referendumul. Teritoriul. Reîntregirea Patriei. Regiunile de dezvoltare. Unitatea poporului. Cetăţenia. Dreptul la identitate. Partidele politice. Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale. Relaţii internaţionale. Dreptul internaţional şi dreptul intern. Simboluri naţionale. Limba oficială. Capitala.

Statul român

8 Răspunsuri

TITLUL I.

PRINCIPII GENERALE

Statul român. Articolul 1.

Titlul I al actualei Constituţii a României, având denumirea de PRINCIPII GENERALE, rămasă neschimbată, în propunerea noastră, are 14 articole: 1. Statul român 2. Suveranitatea. 3. Teritoriul. 4. Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni. 5. Cetăţenia. 6. Dreptul la identitate. 7. Românii din străinătate. 8. Pluralismul şi partidele politice. 9. Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale. 10. Relaţii internaţionale. 11. Dreptul internaţional şi dreptul intern. 12. Simboluri naţionale. 13. Limba oficială. 14. Capitala.

În proiectul MCC, am păstrat, nemodificate, articolele 4 şi 9, le-am modificat şi completat pe celelalte şi am adăugat 4 noi articole: 1.1. Uniunea Europeană. 2.1. Referendumul. 3.1. Reîntregirea Patriei. 3.2. Regiunile de dezvoltare.

Iată, textul articolului 1, Statul român.

În Constituţia actuală:

(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.

(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluției din decembrie 1989, şi sunt garantate.

(4) Statul se organizează potrivit principiului separației şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democrației constituţionale.

(5) În România, respectarea Constituției, a supremației sale şi a legilor este obligatorie.

 

În Constituţia propusă de MCC:

„(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar, indivizibil şi democratic.

(2) Forma de guvernământ a statului român este republica. Forma de guvernământ poate fi modificată prin referendum naţional.

(3) Statul român este clădit pe temelia valorilor morale fundamentale ale civilizaţiei româneşti: credinţa; demnitatea; libertatea; dreptatea; adevărul; cinstea; onoarea; curajul; munca; spiritul de iniţiativă şi de întreprindere; omenia; ospitalitatea; toleranţa; dragostea pentru semeni, pentru familie, pentru popor şi pentru ţară; neagresiunea şi neamestecul în treburile altor popoare.

(4) Statul român se organizează pe baza principiilor controlului poporului asupra statului, separaţiei, independenţei şi echilibrului autorităţilor statului – legislativă, executivă, judecătorească, mediatică, financiară, electorală, statistică, morală, ştiinţifică – în cadrul democraţiei constituţionale. Autorităţile statului sunt cele stabilite prin Constituţie. Între ele nu există raporturi de subordonare ierarhică, ci numai relaţii de colaborare şi de control reciproc.

(5) România este stat de drept, în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale, a legilor şi a hotărârilor judecătoreşti este obligatorie, cu excepţia cazurilor în care legile şi hotărârile judecătoreşti sunt adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituțiilor statului.”

1. La alineatul (1), la cele 5 calificative ale statului (naţional, suveran, independent, unitar, indivizibil), precizate în Constituţia actuală, am adăugat şi calificativul „democratic”, pe care l-am preluat din alineatul (3), unde nu îi era locul.

2. La alineatul (2), am adăugat o a doua teză, care stabileşte că forma de guvernământ poate fi modificată prin referendum naţional. Introducerea acestei teze, în acest alineat, a determinat şi modificarea articolului 152, care includea forma de guvernământ printre elementele care nu pot fi revizuite, modificate.

3. Am reformulat, complet, alineatul (3). Am considerat că este potrivit să renunţăm la expresia „valori supreme”, în general, şi să aşezăm la temelia statului român valorile morale fundamentale ale civilizaţiei româneşti, acelea care credem noi că exprimă cel mai bine specificul nostru naţional. Am renunţat la trimiterea la idealurile revoluţiei din decembrie 1989. Idealurile poporului român au fost exprimate în multe alte momente ale istoriei noastre, nu numai în revoluţia din decembrie 1989. Am renunţat la calificativul de „stat social”, deoarece este redundant. Statul este creat de societate, deci nu poate fi decât social.

4. Am reformulat şi alineatul (4). Am înlocuit expresia „puteri”, imprecisă, cu „autorităţi ale statului”. Am adăugat, la principiile separaţiei şi echilibrului componentelor statului, încă două noi principii ale organizării statului: principiul independenţei componentelor statului şi principiul controlului poporului asupra statului, principii care stau la baza multora dintre amendamentele incluse în proiectul nostru. Am introdus două teze noi, una prin care am precizat că autorităţile statului sunt cele stabilite prin Constituţie, astfel încât “reprezentanţii”, adică politicienii, să nu mai poată crea şi desfiinţa instituţii ale statului după cum dictează interesele lor, şi a doua, prin care se stabileşte că între componentele statului nu există raporturi de subordonare ierarhică, ci numai raporturi de colaborare şi de control reciproc, astfel încât să nu mai existe nici o putere „supremă” în statul român, prin care să se impună interesele aceloraşi politicieni.

În Avizul nr. 47/2014, în legătură cu aceste propuneri formulate de noi, Consiliul Legislativ al României spune următoarele:

„Cu privire la textul propus la art. I pct. 2 pentru art. 1 alin. (4), precizăm că principiul consacrat de dreptul constituţional este acela al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, şi nu al separaţiei şi echilibrului „autorităţilor statului”, aşa cum se prevede în proiect. În acest context, precizăm că autorităţile statului sunt acele persoane juridice de drept public prin care puterea se exercită în stat. Aşa cum s-a subliniat în doctrină*8), cele trei funcţii principale ale puterii sunt funcţia legislativă, cea executivă şi funcţia judecătorească. În acest context, precizăm că textul face referire la autorităţi care exercită funcţii ce nu pot fi asociate cu „puterea de stat” (autoritatea mediatică, financiară, electorală, statistică morală sau ştiinţifică).”

Juriştii Consiliului Legislativ nu au argumente JURIDICE cu care să respingă propunerea noastră şi recurg la „precizări” formale care ocolesc fondul problemei puse în discuţie. Noi ştim foarte bine că puterea poporului are trei funcţii PRINCIPALE, indiferent de ce a subliniat „doctrina”. Ştim foarte bine că că aceste funcţii PRINCIPALE se exercită prin autorităţi ale statului, care sunt persoane juridice de drept public. Noi spunem, însă, că, pe lângă cele trei autorităţi clasice împuternicite să îndeplinească cele trei funcţii principale ale puterii politice, recunoscute de Constituţie, există multe alte autorităţi ale statului, create prin legi, de către Parlament, de către politicieni, cărora le-au fost încredinţate puteri foarte mari, care influenţează dramatic viaţa oamenilor. Aceste autorităţi sunt folosite de politicieni pentru deposedarea poporului de drepturi şi libertăţi, dar şi de avuţia deţinută sau creată de aceştia. Există, de exemplu, Consiliul Naţional al Audiovizualului, persoană juridică de drept public, autoritate AUTONOMĂ a statului român, care supraveghează activitatea mijloacelor de comunicare în masă, mijloace cu ajutorul cărora politicienii controlează voinţa politică şi electorală a cetăţenilor. Există, de asemenea, Autoritatea de Supraveghere Financiară, tot persoană de drept public, tot autoritate AUTONOMĂ a statului român, care supraveghează sistemul financiar al ţării, cu ajutorul căruia politicienii au jefuit poporul român de capitalul acumulat până în 1989 şi de cea mai mare parte a avuţiei create cu acest capital după 1989. Există multe alte astfel de componente, autorităţi ale statului român.

Ceea ce propunem noi este ca aceste componente ale statului român să îşi găsească locul în Constituţie, să fie recunoscute ca autorităţi ale statului român, separate şi independente de celelalte componente ale statului, să fie scoase de sub controlul politicienilor şi trecute sub controlul poporului. Asta este problema care produce, de fapt, durere juriştilor Consiliului Legislativ.

5. Am reformulat alineatul (5), pe care l-am transformat într-o definiţie a statului de drept, pentru a nu mai lăsa la latitudinea politicienilor să folosească paravanul statului de drept pentru a-şi apăra ei interesele şi privilegiile. Statul de drept este statul care este creat prin lege şi care funcţionează respectând legea. Statul de drept nu este statul în care politicienii adoptă legi care nu respectă Constituţia şi nici statul în care funcţionarii publici încalcă legea. Ordinea de drept este ordinea stabilită de lege, nu ordinea stabilită de cei aleşi sau numiţi să asigure respectarea legii.

Experienţa noastră din ultimii 70 de ani ne-a arătat că nu întotdeauna legalitatea are legitimitate, că este posibil ca, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului, să fie adoptate legi care încalcă drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Întreaga legislaţie a regimului comunist a fost una nelegitimă. La fel ca şi multe legi adoptate, în România, după 1989. Exemplul cel mai elocvent este Legea 15/1990, despre care am mai vorbit şi vom mai vorbi până când vom elimina, complet, efectele ei criminale. Acesta este motivul pentru care am completat alineatul (5) cu precizarea că respectarea Constituţiei, a supremaţiei ei, a legilor şi a hotărârilor judecătoreşti este obligatorie, CU EXCEPŢIA cazurilor în care legile şi hotărârile judecătoreşti sunt adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului.

Iată ce spun juriştii Consiliului Legislativ al României, în Avizul lor nr. 47/2014, referitor la această propunere făcută de noi:

„Norma propusă la art. I pct. 2 pentru art. 1 alin. (5), spun juriştii Consiliului, potrivit căreia respectarea hotărârilor judecătoreşti nu este obligatorie în cazul în care acestea „sunt adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului” aduce atingere independenţei justiţiei, valoare fundamentală avută în vedere de art. 152 alin. (2), întrucât lasă la aprecierea unei entităţi nedefinite valabilitatea respectivelor decizii, care ar urma să fie supuse „judecăţii populare”. În plus, adoptarea unui astfel de criteriu şi în ceea ce priveşte supremaţia Constituţiei şi obligativitatea legilor relativizează până la eliminare principiile de bază ale statului de drept, anulând, practic, principiile stabilite în cuprinsul întregii Constituţiei, care devine astfel o simplă declaraţie de intenţii.

Să ne înţelegem, independenţa justiţiei înseamnă independenţa acestei componente a statului – justiţia – faţă de celelalte componente ale statului – componenta legislativă, componenta executivă etc. Independenţa justiţiei nu însemnă şi independenţa acestei componente a statului faţă de popor. Independenţa justiţiei nu înseamnă şi puterea judecătorilor de a încălca prevederile Constituţiei, ori ale legii. Independenţa justiţiei nu înseamnă şi puterea procurorilor şi a judecătorilor de a încălca drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Independenţa justiţiei nu înseamnă şi puterea procurorilor şi judecătorilor de a adopta decizii contrare adevărului. Independenţa justiţiei nu înseamnă puterea procurorilor şi judecătorilor de a aproba jefuirea cetăţenilor şi a poporului român, în ansamblul său, prin legi neconstituţionale, abuzive, aşa cum a fost Legea 15/1990, legile privatizărilor, legile retrocedărilor etc.

Juriştii Consiliului Legislativ pun între ghilimele judecata poporului, popor, care, pentru ei este o „entitate nedefinită”. Este evident că pentru aceşti jurişti democraţia, puterea poporului, suveranitatea acestuia, rămân nişte vorbe frumoase, puse în Constituţie pentru păcălirea poporului.

Care principiu „de bază” al statului de drept este „relativizat” de propunerea noastră, ca legile să nu fie adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului? Principiul democraţiei, al puterii poporului, al suveranităţii poporului, al controlului poporului asupra statului, al subordonării statului intereselor cetăţenilor şi al poporului?

VOTAŢI Art. 1. "Statul român"
Votează

Uniunea Europeană

2 Răspunsuri

Articolul 1.1.

În Constituţia actuală a României, relaţia dintre statul român şi Uniunea Europeană este definită la articolul 148 din cadrul Titlului VI, Integrarea euroatlantică.

Iată textul integral al acestui articol:

„Integrarea în Uniunea Europeană

ARTICOLUL 148

(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaților şi Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numărul deputaților şi senatorilor.

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul şi autoritatea judecătoreasca garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).

(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea sa fie supuse aprobării instituțiilor Uniunii Europene.”

Acest text a fost introdus în Constituţia României în anul 2003. Suntem cu doi ani înainte de anul 2005, când va fi semnat protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană şi cu 4 ani înainte de anul 2007, când România va deveni stat membru al Uniunii Europene.

Acest articol 148, plus următorul, 149, care se referă la aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord şi partea a doua a alineatului (2) al articolului 44, prin care s-a acordat străinilor şi apatrizilor dreptul de a cumpăra terenuri în România, reprezintă, de fapt, principalele motive pentru care poporul român a fost scos la vot timp de două zile, 18 şi 19 octombrie 2003, pentru a aproba revizuirea Constituţiei României.

În octombrie 2003, guvernanţii României nu au prezentat poporului român nici conţinutul tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, care nici nu existau la acea dată, în forma în care au fost adoptate, ulterior anului 2003, nici consecinţele pe care „aderarea” le va avea asupra poporului român.

Ca şi la toate alegerile „libere şi corecte” de după 1989, la referendumul din anul 2003, guvernanţii României au înşelat poporul român, cu ajutorul televiziunilor, şi au obţinut aprobarea acestuia pentru revizuirea Constituţiei, în baza căreia au negociat şi ratificat Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană, au transferat instituţiilor Uniunii o bună parte din atributele suveranităţii naţionale, au pus la dispoziţia transnaţionalelor capitalul acumulat de români, resursele naturale ale ţării, ca şi teritoriul naţional, care, în baza prevederilor Protocolului de aderare, în condiţiile sărăcirii poporului român, poate fi cumpărat de străini, la preţuri de zeci de ori mai mici decât cele practicate în ţările dezvoltate ale Europei.

„Aderarea” României la Uniunea Europeană s-a dovedit total potrivnică intereselor poporului român. În cei şapte ani scurşi de la aderarea României la Uniunea Europeană, contribuţia României la bugetul Uniunii Europene este mai mare decât sumele băneşti obţinute de România de la bugetul Uniunii. Cea mai mare parte a capitalului acumulat de români în timpul regimului comunist, în valoare de peste 300 miliarde de euro, a fost trecută în proprietatea transnaţionalelor, la preţuri derizorii. Profiturile realizate cu acest capital, reprezentând mai mult de jumătate din avuţia creată în România, sunt însuşite de noii proprietari ai capitalului şi transferate în afara ţării. Ca urmare a „aderării”, regiile autonome înfiinţate pentru exploatarea resurselor naturale ale ţării au fost desfiinţate, „reorganizate” ca societăţi comerciale, împinse în faliment şi vândute pe nimic străinilor, astfel că resursele naturale ale României sunt exploatate de transnaţionale. România a acumulat o datorie externă de 100 miliarde de euro, ceea ce face ca serviciul acestei datorii, adică ratele şi dobânzile, să fie de peste 40 miliarde de euro, în fiecare an. O treime din avuţia pe care o creăm, în fiecare an, trebuie schimbată pe euro, pentru plata ratelor şi dobânzilor la datoria externă.

Prin revizuirea Constituţiei în anul 2003, guvernanţii României au deposedat poporul român nu numai de dreptul său suveran de a decide el, poporul, aderarea la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, dar l-au deposedat şi de dreptul de a aproba revizuirea acestor tratate. Şi-au însuşit ei acest drept.

Noi credem că popoarele Europei îşi pot apăra mai bine interesele în Uniunea Europeană decât în afara acesteia. Cu condiţia ca această Uniune să fie o uniune de state naţionale suverane. Cu condiţia ca această Uniune să nu se transforme într-o nouă Uniune Sovietică. Uniunea Europeană trebuie să fie o uniune vamală, o uniune monetară, o uniune comercială, o uniune militară, o uniune diplomatică. Nimic mai mult. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribute care pot fi exercitate mult mai bine de statele membre. Instituţiile Uniunii Europene au, deja, mai multe atribuţii decât ar trebui să aibă. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribuţii în stabilirea regimului proprietăţii, în distribuţia şi însuşirea veniturilor create de cetăţeni, în stabilirea regimului fiscal, în stabilirea regimului exploatării resurselor naturale ale popoarelor. Reglementările şi instituţiile Uniunii Europene nu trebuie subordonate intereselor corporaţiilor transnaţionale de acaparare a capitalurilor, a resurselor naturale şi a teritoriilor popoarelor europene.

Acestea sunt motivele pentru care am propus ca după articolul 1, cu denumirea „Statul român”, să introducem un nou articol în Constituţia României, articolul 1.1, cu denumirea “Uniunea Europeană” şi cu următorul cuprins:

„(1) România este stat membru al Uniunii Europene.

(2) România aplică prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, stabilite în conformitate cu prevederile tratatelor constitutive.

(3) Revizuirea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se aprobă de poporul român, prin referendum.

(4) Poporul român poate hotărî, prin referendum, retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care consideră că reglementările sau acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii.”

Recunoaştem, deci, prin Constituţie, că România este stat membru al Uniunii Europene, cu drepturile şi obligaţiile pe care le conferă această calitate, de stat membru.

Recunoaştem obligaţia de a aplica prevederile tratatelor constitutive, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, DAR numai ACELE reglementări stabilite ÎN CONFORMITATE cu prevederile tratatelor constitutive.

Redăm poporului român dreptul său suveran de a aproba el, poporul, revizuirea tratelor constitutive, prin referendum, astfel încât politicienii, oricare ar fi ei, să nu ne mai impună obligaţii contrare intereselor noastre, ale românilor.

Mai mult, exprimăm dreptul suveran al poporului român de a hotărî retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care el, poporul român, ajunge la concluzia că reglementările şi acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale. Evident, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive referitoare la retragere.

Articolul 1.1.

În Constituţia actuală a României, relaţia dintre statul român şi Uniunea Europeană este definită la articolul 148 din cadrul Titlului VI, Integrarea euroatlantică.

Iată textul integral al acestui articol:

„Integrarea în Uniunea Europeană

ARTICOLUL 148

(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaților şi Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numărul deputaților şi senatorilor.

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul şi autoritatea judecătoreasca garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).

(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea sa fie supuse aprobării instituțiilor Uniunii Europene.”

Acest text a fost introdus în Constituţia României în anul 2003. Suntem cu doi ani înainte de anul 2005, când va fi semnat protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană şi cu 4 ani înainte de anul 2007, când România va deveni stat membru al Uniunii Europene.

Acest articol 148, plus următorul, 149, care se referă la aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord şi partea a doua a alineatului (2) al articolului 44, prin care s-a acordat străinilor şi apatrizilor dreptul de a cumpăra terenuri în România, reprezintă, de fapt, principalele motive pentru care poporul român a fost scos la vot timp de două zile, 18 şi 19 octombrie 2003, pentru a aproba revizuirea Constituţiei României.

În octombrie 2003, guvernanţii României nu au prezentat poporului român nici conţinutul tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, care nici nu existau la acea dată, în forma în care au fost adoptate, ulterior anului 2003, nici consecinţele pe care „aderarea” le va avea asupra poporului român.

Ca şi la toate alegerile „libere şi corecte” de după 1989, la referendumul din anul 2003, guvernanţii României au înşelat poporul român, cu ajutorul televiziunilor, şi au obţinut aprobarea acestuia pentru revizuirea Constituţiei, în baza căreia au negociat şi ratificat Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană, au transferat instituţiilor Uniunii o bună parte din atributele suveranităţii naţionale, au pus la dispoziţia transnaţionalelor capitalul acumulat de români, resursele naturale ale ţării, ca şi teritoriul naţional, care, în baza prevederilor Protocolului de aderare, în condiţiile sărăcirii poporului român, poate fi cumpărat de străini, la preţuri de zeci de ori mai mici decât cele practicate în ţările dezvoltate ale Europei.

„Aderarea” României la Uniunea Europeană s-a dovedit total potrivnică intereselor poporului român. În cei şapte ani scurşi de la aderarea României la Uniunea Europeană, contribuţia României la bugetul Uniunii Europene este mai mare decât sumele băneşti obţinute de România de la bugetul Uniunii. Cea mai mare parte a capitalului acumulat de români în timpul regimului comunist, în valoare de peste 300 miliarde de euro, a fost trecută în proprietatea transnaţionalelor, la preţuri derizorii. Profiturile realizate cu acest capital, reprezentând mai mult de jumătate din avuţia creată în România, sunt însuşite de noii proprietari ai capitalului şi transferate în afara ţării. Ca urmare a „aderării”, regiile autonome înfiinţate pentru exploatarea resurselor naturale ale ţării au fost desfiinţate, „reorganizate” ca societăţi comerciale, împinse în faliment şi vândute pe nimic străinilor, astfel că resursele naturale ale României sunt exploatate de transnaţionale. România a acumulat o datorie externă de 100 miliarde de euro, ceea ce face ca serviciul acestei datorii, adică ratele şi dobânzile, să fie de peste 40 miliarde de euro, în fiecare an. O treime din avuţia pe care o creăm, în fiecare an, trebuie schimbată pe euro, pentru plata ratelor şi dobânzilor la datoria externă.

Prin revizuirea Constituţiei în anul 2003, guvernanţii României au deposedat poporul român nu numai de dreptul său suveran de a decide el, poporul, aderarea la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, dar l-au deposedat şi de dreptul de a aproba revizuirea acestor tratate. Şi-au însuşit ei acest drept.

Noi credem că popoarele Europei îşi pot apăra mai bine interesele în Uniunea Europeană decât în afara acesteia. Cu condiţia ca această Uniune să fie o uniune de state naţionale suverane. Cu condiţia ca această Uniune să nu se transforme într-o nouă Uniune Sovietică. Uniunea Europeană trebuie să fie o uniune vamală, o uniune monetară, o uniune comercială, o uniune militară, o uniune diplomatică. Nimic mai mult. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribute care pot fi exercitate mult mai bine de statele membre.

Instituţiile Uniunii Europene au, deja, mai multe atribuţii decât ar trebui să aibă. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribuţii în stabilirea regimului proprietăţii, în distribuţia şi însuşirea veniturilor create de cetăţeni, în stabilirea regimului fiscal, în stabilirea regimului exploatării resurselor naturale ale popoarelor. Reglementările şi instituţiile Uniunii Europene nu trebuie subordonate intereselor corporaţiilor transnaţionale de acaparare a capitalurilor, a resurselor naturale şi a teritoriilor popoarelor europene.

Acestea sunt motivele pentru care am propus ca după articolul 1, cu denumirea „Statul român”, să introducem un nou articol în Constituţia României, articolul 1.1, cu denumirea “Uniunea Europeană” şi cu următorul cuprins:

„(1) România este stat membru al Uniunii Europene.

(2) România aplică prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, stabilite în conformitate cu prevederile tratatelor constitutive.

(3) Revizuirea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se aprobă de poporul român, prin referendum.

(4) Poporul român poate hotărî, prin referendum, retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care consideră că reglementările sau acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii.”

Recunoaştem, deci, prin Constituţie, că România este stat membru al Uniunii Europene, cu drepturile şi obligaţiile pe care le conferă această calitate, de stat membru.

Recunoaştem obligaţia de a aplica prevederile tratatelor constitutive, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, DAR numai ACELE reglementări stabilite ÎN CONFORMITATE cu prevederile tratatelor constitutive.

Redăm poporului român dreptul său suveran de a aproba el, poporul, revizuirea tratelor constitutive, prin referendum, astfel încât politicienii, oricare ar fi ei, să nu ne mai impună obligaţii contrare intereselor noastre, ale românilor.

Mai mult, exprimăm dreptul suveran al poporului român de a hotărî retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care el, poporul român, ajunge la concluzia că reglementările şi acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale. Evident, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive referitoare la retragere.

 

VOTAŢI Art. 1.1. "Uniunea Europeană"
Votează

Suveranitatea

2 Răspunsuri

Articolul 2.

Articolul 2 al actualei Constituţii a României are următorul cuprins:

„(1) Suveranitatea naţională aparține poporului român, care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.

(2) Nici un grup şi nici o persoana nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.”

Noţiunea de suveranitate naţională defineşte calitatea de a fi suveran, de a avea puterea supremă, de a avea ultimul cuvânt în ce priveşte stabilirea normelor de convieţuire dintre membrii unei naţiuni, ai unui popor, sau altul. Actuala Constituţie a României afirmă, aici, în alineatul (1) al articolului 2, dreptul poporului român de a fi propriul său stăpân, de a fi suveran la el acasă, de a avea ultimul cuvânt în aprobarea şi aplicarea legilor ţării.

Vom vedea, însă, imediat, că, prin alte articole ale sale, actuala Constituţie a României deposedează complet poporul român de suveranitatea sa naţională, transformă această prevedere constituţională într-o vorbă goală, într-o formă lipsită de conţinut. Suveranitatea naţională este acaparată de stat, de autorităţile şi instituţiile statului, la rândul lor acaparate de mafia politică şi este folosită pentru satisfacerea intereselor acestei mafii.

Observăm, pentru început, că, potrivit actualei Constituţii, suveranitatea naţională este exercitată, mai întâi, de către organele „reprezentative” ale poporului şi numai apoi direct, de popor, prin referendum. Deja, prin această ordonare a exercitării suveranităţii, „reprezentanţii” au fost plasaţi deasupra poporului, în faţa acestuia.

Iată şi textul alineatului (1) al articolului 61 din actuala Constituţie a României:

„(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman şi unica autoritate legiuitoare a ţării.”

Reţinem, deci, că Parlamentul este UNICA autoritate legiuitoare a ŢĂRII. Parlamentul nu este unica autoritate legiuitoare a STATULUI, aşa cum este normal şi firesc să fie, ci a ŢĂRII. Nimeni nu mai poate legifera, nu mai poate adopta legi în România în afara Parlamentului. Nici chiar poporul român. Poporul român este, astfel, deposedat de dreptul său suveran de a legifera, de a adopta legi care să reglementeze relaţiile dintre români, sau dintre români şi statul lor. Poporul român este deposedat de dreptul său suveran de a modifica, a completa sau de a anula legile strâmbe adoptate de Parlament.

Aşa a fost posibil ca, în România, să fie adoptate legile prin care poporul român a fost deposedat de capitalul acumulat de el de-a-lungul istoriei, ca şi legile prin care acest capital a fost trecut în proprietatea mafiei politice autohtone şi a celei transnaţionale, prin aşa-numita „privatizare”, ca şi toate legile care au adus societatea românească în actualul marasm economic, politic, social şi moral.

Lucrurile nu se opresc aici.

Demagogic, prin articolul 74, cetăţenilor, adică poporului, li se recunoaşte dreptul de iniţiativă legislativă, adică dreptul de a propune legi. Acestea trebuie, însă, aprobate de Parlament. Propunerea legislativă făcută de 100.000 de cetăţeni nu poate fi supusă aprobării poporului. Dacă Parlamentul o respinge, rămâne respinsă.

Tot demagogic, la alineatul (1) al articolului 2, actuala Constituţie a României stabileşte că poporul român îşi exercită suveranitatea naţională şi „prin referendum”. Numai că aceiaşi Constituţie, la articolul 90, îl investeşte numai pe Preşedintele României cu dreptul de a iniţia referendumul prin care poporul poate să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional. Conform actualei Constituţii, poporul român nu poate iniţia un astfel de referendum.

Deşi la alineatul (4) al articolului 1 actuala Constituţie stabileşte că „statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”, iată că la alineatul (1) al articolului 61, aceeaşi Constituţie uită şi de separaţie şi de echilibru şi stabileşte că Parlamentul este ORGANUL REPREZENTATIV SUPREM. În baza acestei prevederi, Parlamentul României nu mai este nici putere SEPARATĂ, de celelalte PUTERI ale statului şi nu mai este nici NUMAI putere LEGISLATIVĂ. Parlamentul devie, astfel putere SUPREMĂ, nu numai în STATUL ROMÂN, ci în întreaga societate românească. Parlamentul este cel care numeşte Guvernul adică puterea executivă, Preşedintele, ales de popor, având numai rolul de întreţinere a circului politic. Parlamentul este cel care validează membrii Consiliului Superior al Magistraturii, puterea judecătorească. Tot Parlamentul numeşte membrii Curţii Constituţionale, ai Curţii de Conturi, ai Consiliului Naţional al Audiovizualului, ai Consiliului de Integritate, ai Autorităţii de Supraveghere Financiară, ai Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale. Lista poate fi continuată. Parlamentul controlează, practic, toate autorităţile şi instituţiile statului român. Nici vorbă de separaţie şi echilibru al puterilor în stat, nici vorbă de democraţie constituţională.

În România, prin aceste prevederi constituţionale, a fost creat un stat totalitar, în care poporul a fost deposedat de suveranitatea naţională, această suveranitate fiind exercitată de o minoritate organizată în aşa-numite partide politice, care a acaparat Parlamentul României prin lovitura de stat din decembrie 1989 şi îl menţine sub control prin fraudarea alegerilor, prin manipularea, şantajarea şi mituirea electoratului.

Noua Constituţie a României, propusă de Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR, redă poporului român suveranitatea naţională, scoate statul român de sub controlul mafiei politice şi-l pune sub controlul direct al poporului.

În noua Constituţie a României, articolul 2, referitor la suveranitate, va fi modificat şi completat astfel:

Alineatul (1) va avea următorul cuprins:

„(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin referendum, ca instrument al democraţiei directe, şi prin autorităţile statului şi autorităţile locale, constituite potrivit Constituţiei, prin alegeri libere, periodice şi corecte.”

După alineatul (1), se introduc două noi alineate, cu următorul cuprins:

„(1.1) Poporul încredinţează o parte din atributele suveranităţii sale autorităţilor statului şi autorităţilor locale, care le exercită în numele şi în interesul poporului, potrivit Constituţiei.

(1.2) Orice încălcare a mandatului încredinţat autorităţilor statului şi autorităţilor locale va fi sancționat de popor, prin referendum, potrivit Constituţiei”

Iată şi noul text al articolului 61, referitor la atribuţiile Parlamentului:

“(1) Parlamentul exercită puterea legislativă în statul român, în limitele stabilite prin Constituţie.

(2) Parlamentul nu poate adopta legi, hotărâri sau moţiuni care sunt contrare rezultatului unui referendum naţional valabil.

(3) Poporul poate aproba legi, prin referendum naţional, în orice domeniu, inclusiv legi prin care să modifice, să completeze, sau să anuleze legi adoptate de Parlament.

(4) Parlamentul este alcătuit dintr-o singură Cameră denumită Camera Reprezentanţilor.”

Suveranitatea naţională va fi exercitată, în primul rând, de popor, prin referendum, ca instrument al democraţiei directe. Numai apoi prin autorităţile statului, dar şi prin cele locale. Nu orice autorităţi, ci numai cele constituite potrivit Constituţiei, prin alegeri libere, periodice şi corecte.

Autorităţile statului şi autorităţile locale primesc, de la popor, prin Constituţie, numai o parte din atributele suveranităţii naţionale, pe care le exercită nu de capul lor, ci în numele şi în interesul poporului, potrivit Constituţiei. Restul atributelor suveranităţii naţionale sunt reţinute şi exercitate, direct, de popor, prin referendum.

Mai mult, poporul îşi rezervă dreptul de a sancţiona, prin referendum, orice încălcare a mandatului încredinţat autorităţilor statului sau autorităţilor locale.

Parlamentul nu va mai fi nici ORGAN SUPREM, nici UNICA autoritate legiuitoare a ŢĂRII. Va fi una din autorităţile statului român. Va fi acea componentă a statului investită cu puterea de a adopta legi. Nu orice legi, ci numai cele conforme cu prevederile Constituţiei. Parlamentul nu poate adopta legi care sunt contrare rezultatului unui referendum naţional. Poporul poate, însă, să adopte legi, prin referendum, în orice domeniu, inclusiv legi prin care să modifice, să completeze, sau să anuleze legi strâmbe adoptate de Parlament. Parlamentul va avea numai dreptul de a adopta legi. Nici un alt drept. Parlamentul nu va mai numi pe nimeni, în nici o altă componentă a statului român. Poporul este cel care va alege pe toţi cei care vor conduce diferitele componente ale statului român. Poporul este cel care îi va demite pe toţi cei aleşi în funcţii publice, inclusiv pe membrii Parlamentului.

Poporul este autoritatea SUPREMĂ a societăţii româneşti, nu Parlamentul şi nici o altă componentă a statului.

VOTAŢI Art. 2. "Suveranitatea"
Votează

Referendumul

1 Răspuns

Articolul 2.1.

În actuala Constituţie a României, referendumul, ca modalitate prin care poporul participă direct la luarea deciziilor referitoare la organizarea statului, la adoptarea normelor care reglementează relaţiile dintre cetăţeni şi relaţiile dintre stat şi cetăţeni, este menţionat de numai două ori: prima dată la articolul 90 şi a doua oară la articolul 151.

Articolul 90 are următorul cuprins:

„Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la problemele de interes naţional.”

La articolul 151, care se referă la procedura de revizuire a Constituţie, alineatul 3 are următorul cuprins:

„Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.”

Notăm, deci, că poporul român nu poate să-şi exprime voinţa cu privire la problemele de interes naţional decât dacă i se cere acest lucru de către Preşedintele României. Numai Preşedintele României are dreptul să hotărască dacă există probleme de interes naţional cu privire la care poporul poate să-şi exprime voinţa şi dacă cere sau nu poporului să-şi exprime voinţa cu privire la aceste probleme. Poporul român nu mai are dreptul să hotărască nici dacă există probleme care îi afectează interesele, nici să se pronunţe în legătură cu rezolvarea acestor probleme.

Pe lângă faptul că nu recunoaşte dreptul poporului de a hotărî el, poporul, care sunt problemele cu privire la care poate să-şi exprime voinţa, actuala Constituţie nu precizează nici condiţiile de validitate ale referendumului, nici obligativitatea punerii în practică a votului popular. Aşa se face că prevederile actualei Constituţii referitoare la referendum au fost folosite de Preşedintele României şi de Curtea Constituţională a României nu pentru rezolvarea adevăratelor probleme cu care s-a confruntat şi se confruntă societatea românească, ci pentru lupta politică, pentru manipularea şi deturnarea voinţei electoratului.

Speculând nemulţumirea electoratului faţă de politica antipopulară şi antinaţională a clasei politice, în anul 2009, Preşedintele României a organizat referendumul prin care a cerut poporului să-şi exprime voinţa cu privire la numărul de parlamentari şi de camere parlamentare. Prin această acţiune pur speculativă, a păcălit nu număr mare de români, a câştigat alegerile prezidenţiale, dar nu a mai făcut nimic pentru punerea în aplicare a votului popular referitor la parlamentul unicameral, cu un număr de cel mult 300 parlamentari. Speculând şi ea impreciziile Constituţiei referitoare la referendum, Curtea Constituţională a României a “interpretat” prevederile referitoare la cvorumul participării cetăţenilor la referendumul din anul 2012 astfel încât propunerea de demitere a Preşedintelui României a fost respinsă, în ciuda faptului că 87% din cei care au participat la referendum, aproape 7,5 milioane de români, votaseră pentru demitere.

În ceea ce priveşte referendumul pentru aprobarea revizuirii Constituţiei, observăm că această prevedere este pur demagogică. Poporul este chemat la referendum pentru a vota cu DA sau NU un proiect de revizuire care a fost, în prealabil, adoptat de Parlament. Poporul poate, printr-o iniţiativă susţinută de 500.000 de cetăţeni să propună revizuirea Constituţiei, dar această propunere nu poate fi supusă direct aprobării poporului, prin referendum. Ea trebuie aprobată, întâi, de Parlament şi numai după aprobarea Parlamentului propunerea ajunge la popor.

Actuala Constituţie a României a deposedat, practic, poporul român de suveranitatea sa naţională, de toată puterea politică, aceasta fiind acaparată de Parlamentul ţării, care o exercită totalitar, în interesul castei politice şi în detrimentul poporului.

Noua Constituţie a României, propusă de Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR, are ca scop principal restabilirea suveranităţii naţionale a poporului român, scop care se realizează prin restructurarea statului, prin redefinirea componentelor statului şi a atribuţiilor acestora, prin stabilirea de noi raporturi între popor şi stat, prin redefinirea libertăţilor, drepturilor şi îndatoririlor cetăţenilor, astfel încât poporul să devină stăpân pe propria lui ţară, pe propriul său destin, pe prezentul şi viitorul său, pe teritoriul său naţional, pe resursele naturale ale acestui teritoriu, pe avuţia creată prin munca sa. Elementul central al acestui proces reformator îl reprezintă schimbarea raportului dintre componenta reprezentativă şi cea directă a exercitării suveranităţii poporului, prin diminuarea drastică a atribuţiilor încredinţate organelor reprezentative şi creşterea puternică a participării directe, prin referendum, a poporului la luarea deciziilor politice care îi afectează interesele, prin instituirea dreptului poporului de a demite orice persoană aleasă în orice funcţie publică dacă nu îşi respectă angajamentele asumate prin contractul electoral.

Iată, cuprinsul articolului 2, propus de MCC, referitor la referendum:

“(1) Poporul îşi exprimă voinţa cu privire la orice problemă de interes naţional, sau local, prin referendum, organizat potrivit Constituţiei şi legii.

(2) Referendumul local se organizează la nivelul comunei, oraşului, municipiului, sau judeţului, la cererea primarului, a voievodului, a unui sfert din numărul consilierilor locali, respectiv, judeţeni, sau la cererea a cel puţin 5% din numărul cetăţenilor cu drept de vot ai comunei, oraşului, municipiului, sau judeţului respectiv.

(3) Referendumul naţional se organizează la iniţiativa Preşedintelui României, la iniţiativa a cel puţin 250.000 cetăţeni cu drept de vot, sau din oficiu, de către Autoritatea Electorală, în situaţiile prevăzute în Constituţie.

(4) Autoritatea Electorală este obligată să organizeze referendumul iniţiat potrivit Constituţiei, în termen de 45 zile de la data înregistrării iniţiativelor la această Autoritate, sau la termenele prevăzute în Constituţie.

(5) Referendumul, organizat potrivit Constituţiei, este valabil şi îşi produce efectele în sensul hotărât de majoritatea celor înscrişi pe listele electorale permanente care au participat la referendum şi şi-au exprimat în mod valabil votul. La referendum, participă şi cetăţenii care au domiciliul sau reşedinţa ori călătoresc în străinătate şi sunt înscrişi pe listele electorale suplimentare. La referendum, opţiunile de vot vor fi prezentate pe buletinele de vot în aşa fel încât votanţii înscrişi pe listele electorale să poată alege exprimându-şi opţiunea prin “DA” sau “NU”.

(6) Voinţa exprimată de alegători prin referendum, validat ca fiind legal, este obligatorie pentru toate autorităţile statului şi autorităţile locale.

(7) O lege, sau hotărâre, aprobată prin referendum poate fi modificată, completată sau abrogată doar printr-un alt referendum.”

Odată cu adoptarea Constituţiei propusă de MCC, poporul român va putea el însuşi, la iniţiativa a 250.000 de cetăţeni, să organizeze referendum naţional, pentru a hotărî în orice problemă pe care el o consideră de interes naţional. La fel şi pentru problemele de interes local.

Referendumul nu va mai depinde de bunul plac al Preşedintelui României, sau al autorităţilor locale. El va fi organizat de Autoritatea Electorală, la cererea cetăţenilor, potrivit prevederilor legii.

Referendumul este valabil dacă la el participă cel puţin 50% plus unu din numărul cetăţenilor înscrişi în listele electorale şi hotărârea majorităţii participanţilor la referendum devine obligatorie pentru toate autorităţile statului şi autorităţile locale, inclusiv pentru Parlament, care va trebui să adopte, de îndată, toate legile cerute de punerea în practică a hotărârile adoptate de popor, prin referendum, inclusiv şi pentru Curtea Constituţională, care nu va mai putea să “interpreteze” rezultatele referendumului.

Poporul va hotărî, prin referendum, în orice problemă, de interes naţional, sau local, fără nici o excepţie, inclusiv în ceea ce priveşte aprobarea tratelor internaţionale la care România urmează să devină parte, inclusiv în stabilirea de noi taxe ţi impozite. Poporul va putea, prin referendum, să demită orice persoană aleasă în orice funcţie publică, dacă aceasta nu îşi respectă angajamentele asumate prin contractul electoral.

Referendumul devine, astfel, instrumentul prin care poporul îşi exercită direct suveranitatea, prin care îşi exercită controlul asupra statului, care face ca statul să-şi piardă caracterul totalitar şi să devină ceea ce trebuie să fie, adică slujitor al intereselor poporului, apărător al libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor.

VOTAŢI Art. 2.2. "Referendumul"
Votează

Teritoriul

1 Răspuns

Articolul 3.

În actuala Constituţie a României, Articolul 3, Teritoriul, are următorul cuprins:

„(1) Teritoriul României este inalienabil.

(2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.

(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.

(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.”

Proiectul MCC propune ca acest articol să fie modificat, astfel:

Alineatul (2) va avea următorul cuprins:

“(2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.”

Alineatul (3) va avea următorul cuprins:

“(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în localităţi – comune şi oraşe – şi judeţe. Comunele sunt compuse din unul sau mai multe sate. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.

După alineatul (3), se introduce un nou alineat, cu următorul cuprins:

„(3.1) Reorganizarea teritoriului naţional, sub aspect administrativ, se aprobă prin referendum naţional.”

La alineatul (2), am propus să înlocuim „lege organică” cu „lege”, deoarece legile organice sunt numai legile adoptate cu votul a două treimi din numărul parlamentarilor, în timp ce legile ordinare sunt adoptate cu votul majorităţii parlamentarilor, deci cu un cvorum mai mic. Aşa cum se poate vedea studiind întregul text al proiectului propus de MCC, noi am recunoscut dreptul poporului de a adopta legi, prin referendum, în toate domeniile vieţii societăţii româneşti. De aceea, peste tot, unde, în actuala Constituţie, se face trimitere la “legea organică”, noi facem trimitere la „lege”, lăsând, astfel, posibilitatea ca legea respectivă să fie adoptată fie de Parlament, fie de popor, prin referendum.

La alineatul (3), deoarece judeţele sunt unităţi administrative compuse din comune şi oraşe şi nu unităţi administrative de acelaşi rang cu comunele şi oraşele, am reformulat această teză, precizând că, sub aspect administrativ, teritoriul naţional este organizat pe localităţi – comune şi oraşe – şi judeţe. Am introdus o teză nouă, prin care precizăm, de fapt, că satul nu este o localitate, ci o componentă a comunei.

Am introdus un nou alineat, (3.1), prin care propunem ca reorganizarea teritoriului naţional, sub aspect administrativ, să poată fi aprobată numai de popor, prin referendum naţional, nu şi prin lege, adoptată de Parlament. Aceasta, deoarece considerăm că, în contextul presiunilor exercitate de corporaţiile transnaţionale pentru destrămarea statelor naţionale, având în vedere şi vulnerabilitatea organelor reprezentative ale statului în faţa acestor presiuni, organizarea administrativă a ţării nu mai poate fi lăsată la latitudinea „reprezentanţilor”, oricare ar fi aceştia.

În acest sens, atrag atenţia asupra faptului că în proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României propus de Comisia parlamentară condusă de Crin Antonescu, alineatul (3) ar urma să aibă următorul cuprins:

“(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe, judeţe şi regiuni. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.”. După judeţe, rămase pe aceiaşi linie cu comunele şi oraşele, s-a adăugat „şi regiuni”. În baza acestei prevederi constituţionale, „reprezentanţii” ar putea, oricând, să adopte legi prin care să facă ce vor ei cu organizarea administrativă a României. Să înfiinţeze şi să desfiinţeze judeţe. Să înfiinţeze şi să desfiinţeze regiuni, inclusiv pe criterii etnice, sau religioase. Să deposedeze statul român de atributele suveranităţii naţionale, pe care să le transfere regiunilor. În final, să distrugă statul naţional şi unitar al românilor. Totul va fi făcut… constituţional.

Să revenim asupra alineatului (1) al acestui articol, care stabileşte că „(1) Teritoriul României este inalienabil” În limba română, cuvântul „inalienabil” înseamnă „care nu poate fi înstrăinat”, „care nu poate fi vândut”. Mai departe, verbul „a înstrăina” înseamnă „a trece cuiva, prin vânzare, stăpânirea unui lucru, a aliena”, sau „a face să intre în posesia altcuiva prin cedarea oficială a dreptului de proprietate, a aliena”. Şi mai departe, în sens strict constituţional, „străin” înseamnă „o persoană care nu este cetăţean al României”. Punând cap la cap cele de mai sus, ajungem la concluzia că, în conformitate cu prevederile acestui alineat (1) al articolului 3 din actuala Constituţie a României, terenurile care fac parte din teritoriul României nu pot fi trecute în STĂPÂNIREA, în PROPRIETATEA străinilor, adică a persoanelor care nu sunt cetăţeni ai României.

Din nefericire, aşa cum am mai semnalat şi cum voi mai semnala, în aceste comentarii, actuala Constituţie a României se dovedeşte a fi plină de teze contradictorii, rezultatul final fiind deposedarea românilor de libertăţile şi drepturile înscrise, de formă, în Constituţia lor, dar încălcate chiar de Constituţie.

Prin revizuirea făcută în anul 2003, la alineatul (2) al articolului 44 (Dreptul de proprietate privată), a fost introdusă o nouă teză, cu următorul cuprins:

„Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeana şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moștenire legală.” Această teză anulează complet teza de la alineatul (1) al articolului 3. Teritoriul României nu mai este inalienabil. El este alienabil, el poate fi înstrăinat, trecut în stăpânirea, în proprietatea străinilor.

Evident, ne găsim în faţa unei grave infracţiuni constituţionale. Din păcate, o infracţiune acoperită cu votul poporului român, obţinut, însă, prin fraudă, de către cei care au organizat referendumul din 18-19 octombrie 2003 pentru aprobarea revizuirii Constituţiei. Votul a fost obţinut prin fraudă, deoarece, până la sfârşitul zilei de 18 octombrie, nu se realizase cvorumul de 50% plus 1, prevăzut de lege. Durata referendumului a fost prelungită, ilegal, cu încă o zi, tocmai pentru a se obţine, pe căi necinstite, aprobarea poporului pentru o Constituţie care încalcă libertăţile şi drepturile românilor, în primul rând, dreptul lor de proprietate asupra teritoriului naţional.

Obţinând introducerea în Constituţie a acestei teze, contrară intereselor poporului român, obţinând, prin acelaşi referendum ilegal, dreptul de a negocia şi ratifica tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, guvernanţii trădători au încheiat Protocolul de aderare, din care face parte şi alineatul (2) al paragrafului 1 din Anexa VII, care are următorul cuprins:

„Fără a aduce atingere obligaţiilor prevăzute de Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, România poate menţine în vigoare, timp de şapte ani de la data aderării, restricţiile stabilite de legislaţia sa, existente la momentul semnării tratatului de aderare, privind dobândirea proprietăţii asupra terenurilor agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere de către resortisanţii statelor membre sau ai statelor care sunt parte la Acordul privind Spaţiul Economic European, precum şi de către societăţi constituite în conformitate cu legislaţia altui stat membru sau a unui stat parte a ASEE şi care nu sunt nici stabilite, nici înregistrate în România. În nici un caz, un resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat mai puţin favorabil în ceea ce priveşte dobândirea de teren agricol, păduri sau teren forestier decât un

resortisant al unei ţări terţe.

Fermierii care desfăşoară activităţi independente care sunt resortisanţi ai unui alt stat membru şi care doresc să se stabilească şi să aibă reşedinţa în România nu li se aplică dispoziţiile paragrafului precedent sau orice alte proceduri, în afara celor care se aplică resortisanţilor români.”

Tratatul de aderare a fost semnat în anul 2005. La data semnării acestui tratat, Constituţia adoptată prin referendumul ilegal din 2003 era, deja, în vigoare. România nu mai avea nici un fel de “restricţii” privind dobândirea proprietăţii asupra terenurilor agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere de către străini. Toate restricţiile fuseseră anulate prin noua teză introdusă în alineatul (2) al articolului 44. Trimiterea la cei „şapte ani de tranziţie” a avut ca scop „liniştirea”, de fapt, manipularea opiniei publice româneşti. Practic, chiar în anul 2005 a intrat în vigoare teza din tratatul de aderare care prevede că “Fermierii care desfăşoară activităţi independente care sunt resortisanţi ai unui alt stat membru şi care doresc să se stabilească şi să aibă reşedinţa în România nu li se aplică dispoziţiile paragrafului precedent sau orice alte proceduri, în afara celor care se aplică resortisanţilor români.” În baza acestei prevederi, imediat după semnarea tratatului de aderare, guvernanţii români au adoptat Legea nr. 312/2005, prin care orice persoană fizică cetăţean al oricărui stat membru al Uniunii Europene a căpătat dreptul de a cumpăra orice suprafaţă de teren agricol sau silvic în România, cu condiţia să prezinte a “adeverinţă” că este “fermier independent”. În baza acestei legi, străinii au cumpărat, deja, aproape un milion de hectare de teren agricol, adică o zecime din total.

La sfârşitul anului 2013, adică la terminarea celor “şapte ani de tranziţie”, guvernanţii au declanşat un mare tărăboi mediatic, prin care şi-au arătat marea lor “îngrijorare” faţă de iminenţa liberalizare a vânzării terenurilor agricole şi silvice către străini, “grija” lor pentru teritoriul naţional, încheiat cu adoptarea unei noi legi, care, de fapt, pune terenurile agricole şi silvice ale României la dispoziţia arendaşilor, adică a oligarhilor autohtoni şi transnaţionali. Vom reveni asupra acestei legi criminale, atunci când vom prezenta soluţia propusă de noi pentru apărarea drepturilor de proprietate ale românilor asupra teritoriului lor naţional, la articolul 44 al Constituţiei Cetăţenilor.

Menţionez, aici, că, în prima versiune a proiectului MCC, lansată pe 16.03.2013, noi propusesem introducerea în articolul 3 a unui nou alineat, cu următorul cuprins:

„(1.1). Pe teritoriul României, numai cetăţenii români, ca persoane fizice, sau constituiţi în persoane juridice române, pot deţine terenuri în proprietate privată.”

Din nefericire, a trebuit să constatăm că textul propus de noi intră în contradicţie cu prevederile Anexei VII ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, al cărui text l-am prezentat mai sus.

Am ajuns la concluzia că singura soluţie care ne stă la dispoziţie, acum, pentru a ne apăra dreptul de proprietate asupra teritoriului naţional, păstrându-ne şi calitatea de stat membru al Uniunii Europene, este aceea de a ordona drepturile de preemţiune la cumpărarea terenurilor astfel încât statul român să poată cumpăra toate terenurile oferite spre vânzare, care nu pot fi cumpărate de micii proprietari români. Am inclus această soluţie la articolul 44 al Constituţiei propuse de noi. Între timp, prin alţi guvernanţi decât cei pe care îi avem, va trebui să negociem cu Uniunea Europeană fie obţinerea unor derogări, aşa cum au obţinut şi alte state membre, în diverse domenii, fie revizuirea tratatelor constitutive, astfel încât fiecărui popor european să-i fie garantate drepturile de proprietate asupra teritoriului naţional şi asupra resurselor naturale ale acestui teritoriu.

VOTAŢI Art. 3. "Teritoriul"
Votează

Reîntregirea Patriei

2 Răspunsuri

Articolul 3.1.

Propunem ca, după articolul 3, “Teritoriul”, să fie introdus un nou articol, 3.1, cu denumirea “Reîntregirea Patriei”, cu următorul cuprins:

“(1) Statul român este continuatorul statului naţional şi unitar consfinţit prin Actul Unirii Basarabiei cu România citit şi semnat în Sfatului Ţării la Chişinău pe 27 Martie 1918, prin Declaraţia Unirii Bucovinei cu România aprobată de Congresul General al Bucovinei la Cernăuţi în 15/28 Noiembrie 1918 şi prin Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918.

(2) Poporul român militează şi acţionează, necontenit şi paşnic, pentru Reîntregirea Patriei, prin eliminarea definitivă şi irevocabilă a consecinţelor celui de-al doilea Război Mondial, cu respectarea prevederilor tratatelor şi dreptului internaţional.”

Suntem singurul popor european a cărui ţară a rămas destrămată ca urmare a celui de al doilea război mondial declanşat de regimurile criminale nazist şi comunist. Poporul român a fost nedreptăţit de învingătorii din acest război mondial, care ne-au impus raptul făcut de regimul comunist sovietic prin ultimatul din 28 iunie 1940 şi prin celelalte abuzuri făcute de ocupantul sovietic, în timpul şi după încheierea războiului. Este dreptul nostru, al poporului român, să milităm şi să acţionam necontenit şi paşnic pentru Reîntregirea Patriei, pentru eliminarea acestei mari nedreptăţi. Este un drept recunoscut de comunitatea internaţională, de dreptul internaţional. Din nefericire, cei care s-au instalat la conducerea statului român prin lovitura de stat din decembrie 1989, laşi şi trădători, nu au folosit prilejul oferit de destrămarea imperiului comunist sovietic şi nu au acţionat pentru Reîntregirea Patriei cu teritoriile smulse din trupul ţării de ocupantul sovietic.

Reîntregirea României este un obiectiv fundamental al întregului popor român. Nu este un subiect care să fie lăsat pe mâna politicienilor, să fie folosit de aceştia pentru manipularea voinţei politice a românilor din interiorul şi din afara statului lor naţional. Acest obiectiv primordial al neamului nostru trebuie înscris în Legea Fundamentală a României. Ne vom reîntregi ţara dacă şi numai dacă noi, toţi românii, ne vom trezi, în fiecare dimineaţă cu gândul la ziua în care ţara va fi reîntregită, numai dacă vom vrea acest lucru, cu toată fiinţa noastră şi vom acţiona, cu toate puterile, pentru a obţine reîntregirea.

Sunt de partea noastră şi dreptul istoric şi dreptul internaţional.

Teritoriile rupte din trupul României de către ocupantul sovietic au fost locuite mii de ani de populaţie majoritar românească, în ciuda acţiunilor de deznaţionalizare la care a fost supusă de către cotropitorii vremelnici ai acestor teritorii.

Dreptul internaţional contemporan admite următoarele modalităţi de modificare a teritoriilor statelor: modificări intervenite ca urmare a procesului de decolonizare; desprinderea unor teritorii de la un stat şi formarea unui nou stat sau a mai multor state independente; alăturarea la teritoriul unui stat ori alăturarea unor state, în întregul lor, la alte state. Condiţia fundamentală impusă de dreptul internaţional pentru toate aceste posibile modificări teritoriale este respectarea consimţământului liber exprimat al populaţiei care locuieşte pe teritoriile în cauză.

Să reţinem, deci, că Reîntregirea Patriei nu poate fi realizată fără consimţământul liber exprimat al românilor din stânga Prutului pentru ALĂTURAREA teritoriilor locuite de ei la statul român. Este nevoie ca fraţii noştri din aceste teritorii să ceară ei, prin referendum, unirea cu ŢARA. Pentru ca ei să ceară unirea, este nevoie ca România să fie o ŢARĂ MODEL, o ţară în care oamenii să se bucure de libertate şi prosperitate, nu de sărăcie şi umilinţă. Dacă în 1990, în România, ar fi fost adoptată Legea Cojocaru, în versiunea de atunci, şi nu Legea Brucan (Legea 15/1990), astăzi, în 2014, România ar fi fost o ţară liberă şi prosperă, de mult reîntregită. Guvernanţii României au vrut altfel, au vrut să se îmbogăţească, au furat, au distrus, au adus ţara în sărăcie şi umilinţă, împiedicând, astfel, şi Reîntregirea Patriei. Acum, trebuie să o luăm de la capăt, să ne reconstruim ţara şi să o şi reîntregim.

Obiectivul Reîntregirii Patriei trebuie, iată, să se înscrie ca parte integrantă a PROIECTULUI DE ŢARĂ al românilor, concretizat în noua Constituţie a României, elaborată de Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR.

Este în interesul întregului popor român ca şi românii din Republica Moldova să adere la Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR (MCC), să militeze pentru adoptarea Constituţiei propuse de MCC, nu numai în România, ci şi în Republica Moldova., să se organizeze, în conformitate cu prevederile Regulamentului de Organizare şi Funcţionare al MCC şi ale legislaţiei în vigoare, să acţionăm, astfel, împreună, pentru accelerarea procesului de Reîntregire a Patriei.

Să nu uităm că poporul german rămas în partea de ţară numită Republica Federală a Germaniei şi-a înscris obiectivul reunificării patriei în Constituţia adoptată în 1949 şi a urmărit realizarea acestui obiectiv naţional cu tenacitate şi perseverenţă, până când l-a şi realizat, în împrejurările favorabile generate de destrămarea imperiului sovietic.

Iată, acum, în anul 2014, evenimentele din Ucraina ne oferă un nou prilej, istoric, de care ne puteam folosi pentru Reîntregirea Patriei, pe care guvernanţii noştri, incompetenţi şi trădători, l-au ratat, din nou. Dimpotrivă, prin declaraţii şi acţiuni nesăbuite, ei înrăutăţesc relaţiile noastre cu vecinii şi cu statele care ne pot ajuta în realizarea obiectivului Reîntregirii Patriei.

VOTAŢI Art. 3.1. "Reîntregirea Patriei"
Votează

Regiunile de dezvoltare

Lasă un răspuns

Articolul 3.2.

Propunem ca, după articolul 3. 1, “Reîntregirea Patriei”, să fie introdus un nou articol, 3.2, cu denumirea “Regiunile de dezvoltare”, cu următorul cuprins:

„(1) Pe teritoriul României sunt constituite regiuni de dezvoltare, care sunt unităţi de planificare a dezvoltării regionale şi de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene.

(2) Atribuţiile, denumirile şi componenţa regiunilor de dezvoltare sunt stabilite prin lege, care poate fi modificată prin referendum naţional.”

Imediat după câştigarea alegerilor parlamentare din decembrie 2012, a fost declanşată o amplă campanie mediatică pentru “regionalizarea” României, fără ca cetăţenilor să li se spună despre ce este vorba, de fapt. Mesajul transmis cetăţenilor a fost acela că, în România, trebuie musai să fie create regiuni, deoarece altfel nu pot fi accesate fondurile europene. Mai mult, că respectivele regiuni trebuie create, neapărat, până la sfârşitul anului 2013, înainte de începerea execuţiei bugetului Uniunii Europene pe perioada 2014-2020.

Într-un interviu acordat publicaţiei Jurnalul Naţional din data de 11 ianuarie 2013, vicepremierul Liviu Dragnea afirma că: “Exerciţiul financiar al Uniunii Europene 2014 – 2020 trebuie să găsească regiunea administrativă în România, în aşa fel încât regiunea să devină partener direct cu Comisia Europeană şi nu Guvernul României. Reţinem, deci, că obiectivul este ca REGIUNEA să devină partener DIRECT al Comisiei Europene (guvernul UE), nu Guvernul, nu STATUL român.

La dezbaterea organizată de Ministerul Dezvoltării Regionale, la Academia Română, pe data de 2 aprilie 2013, acelaşi vicepremier declara următoarele: “Dacă vrem ca România să aibă o şansă la dezvoltare echilibrată trebuie să facem această regionalizare.” Mai departe, domnia sa îşi punea întrebarea: „De ce trebuie sa facem regionalizarea in acest an?”, la care răspundea astfel: “Vă spun foarte sincer, foarte deschis: într-adevăr, nici Comisia Europeană, nici Uniunea Europeană nu ne forţează cu aceste regiuni, dar, în acelaşi timp, sunt nişte adevăruri nescrise, nerostite. Va fi aproape imposibil ca, după ce începe noul exerciţiu financiar 2014-2020 [n.r. al UE], să mai putem schimba actuala structură administrativă, pe baza căreia noi negociem în acest an Acordul de parteneriat şi să spunem, la mijlocul următoarei perioade de programare, că sistemul administrativ trebuie schimbat, pentru că atunci trebuie să începem un proces serios de reacreditare a tuturor instituţiilor şi structurilor din mecanismele de absorbţie a fondurilor europene”.

În cadrul aceleiaşi dezbateri, premierul Victor Ponta declara că:

“Tot efortul nostru de a găsi procedura depinde de primul pas – de a trece în Constituţie existenţa regiunilor, competenţele, după aceea să convingem oamenii să vină la referendum să valideze.”

De fapt, preocuparea guvernanţilor noştri, inclusiv a celor doi mai sus citaţi, nu este aceea de a „regionaliza” România, de a împărţi România în „regiuni”. România este împărţită în regiuni de dezvoltare de 15 ani, din anul 1998. Această regionalizare s-a făcut prin legea nr. 155/1998 privind dezvoltarea regională în România, înlocuită, apoi, cu legea 315/2004 privind dezvoltarea regională în România.

Conform prevederilor Legii 315/2004, în România sunt constituite opt regiuni de dezvoltare: patru regiuni sunt constituite din câte 6 judeţe, una din şapte judeţe, una din cinci judeţe, una din patru judeţe şi una din municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov.

Iată, integral, textul capitolului II din Legea 315/2004 privind dezvoltarea regională în România:

„Art. 5. – (1) În aplicarea prezentei legi, în concordanţă cu obiectivele de coeziune economică şi socială ale României, precum şi ale Uniunii Europene în domeniul politicilor de dezvoltare regională, pe teritoriul României sunt constituite opt regiuni de dezvoltare.

(2) Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi administrativ-teritoriale şi nu au personalitate juridică.

(3) Denumirile şi componenţa regiunilor de dezvoltare sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta lege.

Art. 6. – (1) Regiunile de dezvoltare sunt zone care cuprind teritoriile judeţelor în cauză, respectiv ale municipiului Bucureşti, constituite în baza unor convenţii încheiate între reprezentanţii consiliilor judeţene şi, după caz, ai Consiliului General al Municipiului Bucureşti, şi funcţionează în baza prevederilor prezentei legi.

(2) Regiunile de dezvoltare constituie cadrul de elaborare, implementare şi evaluare a politicilor de dezvoltare regională, precum şi de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene emise de EUROSTAT pentru nivelul al doilea de clasificare teritorială NUTS 2, existent în Uniunea Europeană.

(3) Regiunile, judeţele şi/sau localităţile din judeţe care fac parte din regiuni diferite se pot asocia în scopul realizării unor obiective de interes comun, interregionale şi/sau interjudeţene.”

Reţinem, deci, că România este regionalizată, că ţara este împărţită în regiuni, că aceste regiuni sunt unităţi de planificare şi de raportare statistică, care au fost constituite şi funcţionează „în concordanţă cu obiectivele de coeziune economică şi socială ale României, precum şi ale Uniunii Europene în domeniul politicilor de dezvoltare regională”. Mai reţinem, însă, că aceste regiuni nu sunt unităţi ADMINISTRATIVE şi nu au personalitate juridică. În cadrul fiecărei regiuni funcţionează, însă, o Agenţie de Dezvoltare Regională, care ARE personalitate juridică, care poate, deci, intra în relaţii contractuale cu oricine, cu respectarea prevederilor legii, inclusiv cu instituţiile Uniunii Europene.

Problema care îi preocupă pe guvernanţii noştri nu este “regionalizarea” României, aceasta fiind, de mult, regionalizată, conform cerinţelor Uniunii Europene, ci regionalizarea ADMINISTRATIVĂ a României, adică transformarea regiunilor din unităţi de planificare şi raportare statistică în unităţi ADMINISTRATIVE, CU PERSONALITATE JURIDICĂ, cărora să le poată fi transferate atribuţii ale suveranităţii naţionale, atribuţii care, acum, sunt exercitate de Guvernul României, parte componentă a statului român, naţional şi unitar.

Vă invit să mai citim încă o dată, cu şi mai multă atenţie, declaraţia premierului, care ne spune că: “Tot efortul nostru de a găsi procedura depinde de primul pas – de a trece în Constituţie existenţa regiunilor, competenţele, după aceea să convingem oamenii să vină la referendum să valideze.” Deci, primul pas este acela al introducerii în Constituţie a existenţei regiunilor, al doilea al convingerii cetăţenilor să vină la referendum, să “valideze” existenţa regiunilor, ca unităţi administrative. Primul pas a fost făcut. În proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei adoptat de Comisia Parlamentară condusă de Crin Antonescu, alineatul (3) al articolului 3 a fost modificat şi ar urma să aibă următorul cuprins:

“(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe, judeţe ŞI REGIUNI. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.”. Deci după judeţe, rămase pe aceiaşi linie cu comunele şi oraşele, s-a adăugat „şi regiuni”. În baza acestei prevederi constituţionale, „reprezentanţii” ar putea, oricând, să adopte legi prin care să facă ce vor ei cu organizarea administrativă a României. Să înfiinţeze şi să desfiinţeze judeţe. Să înfiinţeze şi să desfiinţeze regiuni, inclusiv pe criterii etnice, sau religioase. Să deposedeze statul român de atributele suveranităţii naţionale, pe care să le transfere regiunilor. În final, să distrugă statul naţional şi unitar al românilor. Totul va fi făcut… constituţional.

Al doilea pas preconizat de domnul premier s-a dovedit mai complicat. Au înţeles, repede că nu vor reuşi să convingă prea mulţi români să vină la referendum să „valideze” adăugirea făcută de ei la alineatul (3) al articolului 3. Au încercat să modifice legea referendumului, să reducă cvorumul de prezenţă de la 50% la 30%, ceea ce i-a permis Preşedintelui şi Curţii Constituţionale să le încurce planurile, astfel încât nu mai pot organiza referendumul mai devreme de un an de la intrarea în vigoare a legii noului cvorum.

Eu sper că, între timp, noi vom reuşi să convingem românii să nu se mai lase traşi pe sfoară de către politicienii trădători de neam şi de ţară.

În afară de obiectivele pe care le-am menţionat mai sus, acela al slăbirii şi, mai apoi, al destrămării statului naţional şi unitar al românilor, nu există nici un alt motiv pentru modificarea organizării administrative a României, pentru crearea unui nou nivel ierarhic în cadrul organizării administrative existente.

Actuala organizare administrativă a României, cu o singură autoritate coordonatoare a comunităţilor locale, judeţul, este în deplină concordanţă atât cu dimensiunile teritoriului naţional, cu numărul şi distribuţia teritorială a populaţiei ţării, ca şi cu nivelul de dezvoltare economică a ţării şi a comunităţilor locale. Această organizare administrativă a ţării este rezultatul unui îndelungat proces istoric, ea constituindu-se într-o componentă organică a statului român şi a societăţii româneşti. Ţara Românească şi Moldova au fost organizate pe judeţe. Această organizare a fost menţinută şi dezvoltată după unirea celor două Principate, a fost, apoi, extinsă la întregul stat naţional constituit în anul 1918. A fost desfiinţată, vremelnic, de statul aservit ocupantului sovietic, între 1950 şi 1968, când judeţele au fost înlocuite cu raioane, deasupra cărora fiind instalate REGIUNI. Organizarea impusă de ocupant a fost înlocuită cu aceea românească, tradiţională, în 1968, când au fost desfiinţate raioanele şi regiunile, fiind reinstituite judeţele, ca autorităţi de coordonare a comunităţilor locale.

Crearea unui nou nivel ierarhic în organizarea administrativă a ţării, regiunile, nu se justifică nici din punct de vedere organizatoric, nici din punct de vedere economic, al eficienţei. Organizatoric, crearea regiunilor ar avea ca efect, direct, centralizarea deciziilor, îndepărtarea acestora de locul în care trebuie aplicate. Regiunile nu pot prelua decât atribuţii de coordonare, care, acum, sunt exercitate de către judeţe. În prezent, conform Constituţiei, Guvernul nu exercită atribuţii de coordonare, nici pentru judeţe, nici pentru localităţi. Guvernul exercită numai atribuţii executive ale suveranităţii naţionale, în domeniul apărării naţionale, al ordinii publice, al învăţământului, al asistenţei medicale şi sociale etc. Guvernul nu poate descentraliza, nu poate ceda regiunilor decât ceea ce are, adică atribuţii ale suveranităţii naţionale, ceea ce înseamnă, însă, subminarea statului naţional.

Economic, crearea regiunilor, ca unităţi administrative, înseamnă crearea unor noi instituţii birocratice, consumatoare de fonduri bugetare, suportate de cetăţeni, instituţii care nu îmbunătăţesc, ci, dimpotrivă, slăbesc calitatea serviciilor pe care cetăţenii se aşteaptă să le primească de la autorităţile statului şi de la autorităţile locale.

Nu există nici un fel de legătură între primirea fondurilor care se cuvin României de la Uniunea Europeană şi organizarea administrativă a ţării. Este o nouă minciună a guvernanţilor, aşa cum au fost multe altele, prin care au obţinut votul românilor în ultimii 24 de ani. România a îndeplinit, încă din 2004, înainte de aderare, toate cerinţele impuse de reglementările Uniunii în ceea ce priveşte constituirea regiunilor de dezvoltare, ca unităţi de planificare şi raportare statistică, nu ca unităţi administrative, cum vor să facă guvernanţii.

Acestea sunt motivele pentru care propunem introducerea articolului 3.2, prin care, pe de o parte, precizăm că, în România, sunt constituite şi funcţionează cele 8 regiuni de dezvoltare, ca unităţi de planificare şi de raportare statistică, în conformitate cu reglementările Uniunii Europene, iar pe de altă parte, că atribuţiile, denumirile şi componenţa regiunilor de dezvoltare nu pot fi modificate decât prin lege adoptată de popor, prin referendum. Astfel încât să stopăm orice pornire a guvernanţilor, oricare ar fi ei, prin care să „regionalizeze” ţara conform intereselor lor politice şi financiare.

VOTAŢI Art. 3.2. "Regiunile de dezvoltare"
Votează

Unitatea Poporului

Lasă un răspuns

Articolul 4.

În actuala Constituţie, articolul 4 are denumirea “Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni” cu următorul cuprins:

„(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetățenilor săi.

(2) România este patria comuna şi indivizibila a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnica, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.”

Este unul din puţinele articole din actuala Constituţie pe care îl preluăm integral în CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR, fără nici o modificare, sau completare.

Alineatul (1) al acestui articol aşează, corect, la fundamentul statului unitatea poporului român, dar şi solidaritatea cetăţenilor acestui stat, iar alineatul (2) precizează condiţia de egalitate a tuturor cetăţenilor ţării, indiferent de deosebirile, de orice natură, existente între aceştia. Toţi sunt cetăţeni ai aceleiaşi patrii comune, toţi se bucură de aceleaşi drepturi şi se supun aceloraşi obligaţii, stabilite prin Constituţie.

VOTAŢI Art. 4. "Unitatea poporului"
Votează

Cetăţenia

1 Răspuns

Cetăţenia. Articolul 5.

În actuala Constituţie, acest articol are următorul text:

„(1) Cetățenia română se dobândește, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică.

(2) Cetățenia română nu poate fi retrasa aceluia care a dobândit-o prin naștere.”

În CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR, am modificat alineatul (1), am păstrat, nemodificat, alineatul (2) şi am introdus trei noi alineate, după alineatul (1).

În CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR, alineatul (1) are următorul cuprins:

“(1) Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de lege, adoptată prin referendum naţional.”

Am introdus precizarea că legea care va detalia normele referitoare la modul în care se dobândeşte, se păstrează şi se pierde cetăţenia română trebuie să fie adoptată de popor, prin referendum, şi nu de politicieni, indiferent care vor fi aceştia. Am făcut această propunere, pornind de la presiunile la care poporul român, ca şi alte popoare, este supus din partea globalismului, a corporaţiilor transnaţionale, care urmăresc nu numai acapararea resurselor naturale şi create de popoare, dar şi deznaţionalizarea acestora, prin împingerea unor mase mari de oameni să-şi părăsească statele lor naţionale şi să stabilescă în altele, în căutarea unui loc de muncă, sau a unei şanse de îmbogăţire.

În ultimul sfert de veac, poporul român este supus la un intens proces de disoluţie, de dezintegrare, nemaiîntâlnit în istoria sa. Pe de o parte, milioane de români au fost lăsaţi fără locuri de muncă, fiind, astfel, forţaţi să-şi părăsească ţara, în căutarea unei surse de existenţă, pe de altă parte, un număr tot mai mare de străini obţin, cu mare uşurinţă, cetăţenia română, intră în ţară, cumpără, pe nimic, capitaluri, inclusiv terenuri. Efectul conjugat al acestor mişcări demografice este reducerea accelerată a ponderii etnicilor români în totalul populaţiei ţării, deromânizarea României. Pericolul este evident şi numai cine este interesat să-l ascundă nu îl vede.

CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR propune să punem piciorul în prag şi să oprim ambele procese. Ea propune atât norme care să crească, rapid, numărul de locuri de muncă şi să aducem acasă pe toţi cei care au părăsit ţara, dar şi norme care să pună stavilă valului de imigranţi, de care ţara nu are nevoie.

În acest sens, vor acţiona şi normele propuse prin cele trei noi alineate introduse la acest articol, cu următorul cuprins:

„(1.1) Statul român ţine evidenţa persoanelor cărora li s-a acordat cetăţenia română, la cerere, sau prin adopţie, şi publică lista completă a acestor persoane, în Monitorul Oficial al României, Partea I, în ultima zi lucrătoare a fiecărui an. Lista precizează cetăţeniile străine pe care persoanele în cauză le deţin, sau le-au deţinut, înainte de primirea cetăţeniei române, precum şi prenumele celor doi părinţi ai persoanelor în cauză. În prima listă, publicată la sfârşitul anului în care intră în vigoare prezenta lege, sunt cuprinse toate persoanele care au primit cetăţenia română începând cu data de 24 ianuarie 1859 până la sfârşitul anului în care se publică lista.

(1.2) Etnicii români care au locuit sau locuiesc în teritorii care au făcut parte din teritoriul României nu au pierdut cetăţenia română. Tuturor cetăţenilor care arată că se află în această situaţie şi descendenţilor acestora li se recunoaşte cetăţenia română, la cerere, de îndată, fără taxe.

(1.3) Persoanele care au participat, în orice fel, la genocidul antiromânesc de după 1944, nu pot primi cetăţenia română, dacă participarea la genocid este stabilită printr-o hotărâre judecătorească, rămasă definitivă.”

Este dreptul nostru, al poporului român, să ştim cine sunt cei care primesc cetăţenia română, câţi sunt aceştia, când au venit, de unde au venit, din ce etnii fac parte.

Pe de altă parte, ni se pare total nedrept să acceptăm că etnicii români care au locuit sau locuiesc în teritorii care au făcut parte din teritoriul României şi-au pierdut cetăţenia română, urmare a faptului că respectivele teritorii au fost rupte, samavolnic, din trupul ţării. Cu atât mai nedrept ca statul român să pretindă taxe fraţilor noştri care solicită să li se recunoască calitatea de cetăţean al României.

Nimeni nu neagă faptul că regimul comunist a fost instaurat în România împotriva voinţei poporului român. Acest regim nu a fost instaurat de români, ci de străini. Nimeni nu neagă faptul că acest regim a fost unul criminal, că el a curmat viaţa a milioane de români.. Caracterul criminal al romania, regimului comunist a fost recunoscut şi de Preşedintele României şi de Parlamentul României, organul reprezentativ SUPREM al poporului român. Nimeni nu neagă faptul că muţi dintre cei care au adus comunismul pe capul românilor şi care au organizat şi pus în aplicare genocidul antiromânesc de după 1944, după ce şi-au umplut mâinile cu sângele românesc, au părăsit ţara şi au devenit cetăţeni ai altor state, fără să fie pedepsiţi pentru crimele lor.

Nimeni nu ne poate nega dreptul nostru de a introduce în legislaţia statului nostru, inclusiv în Legea Fundamentală, norme prin care să impunem pedepsirea celor care au participat la genocidul antiromânesc săvârşit de regimul comunist, ca şi norme prin care să interzicem acordarea cetăţeniei române unor persoane care se fac vinovate de acest genocid.

Nimeni, în afară de juriştii Consiliului Legislativ al României, care, în Avizul lor nr 47/2014 ne spun că:

“10. Norma propusă la art. I pct. 9 pentru art. 5 alin. (1.3) se referă la <<genocidul antiromânesc de după 1944>>, fără ca această noţiune să fie circumscrisă vreunei definiţii care să facă posibilă stabilirea criteriilor pe baza cărora s-ar putea realiza constatarea <<participării la genocid>>”.

Juriştii Consiliului Legislativ nu se pot lăuda cu prea multă consecvenţă. În multe din criticile lor ne reproşează că aducem în Constituţie “norme care nu au caracter de principiu sau de generalitate şi care nu trebuie să se regăsească la nivelul Legii Fundamentale”, ci în „legislaţia subsecventă”. Acum şi aici, ei ne reproşează că alineatul propus de noi mai sus nu conţine „definiţii” şi „criterii” pe baza cărora să se constate participarea la genocidul antiromânesc. Aici nu mai este valabilă teza că, în Constituţie, se stabilesc NORME principiale, pe baza cărora se emit LEGI subsecvente, care DEFINESC infracţiunea de genocid antiromânesc şi CRITERIILE care constată existenţa ei?

VOTAŢI Art. 5. "Cetăţenia"
Votează

Dreptul la identitate

1 Răspuns

Articolul 6.

În actuala Constituţie, articolul 6, cu denumirea „Dreptul la identitate”, are următorul cuprins:

„(1) Statul recunoaște şi garantează persoanelor aparținând minorităţilor naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

(2) Masurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparținând minorităţilor naţionale trebuie sa fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni român.”

Noi considerăm că este cât se poate de potrivit ca statul român să recunoască şi să garanteze dreptul tuturor cetăţenilor săi la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. Nu înţelegem de ce numai unii cetăţeni ai României, cei care aparţin unor „minorităţi naţionale”, adică unor etnii minoritare, trebuie să se bucure de acest drept. De ce statul român să nu recunoască şi românilor, adică etniei majoritare, dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. Acesta este motivul pentru care CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR propune ca articolului 6 să aibă următorul cuprins:

„(1) Statul recunoaşte şi garantează tuturor cetăţenilor săi dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

(2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţilor etnice, culturale, lingvistice şi religioase ale tuturor cetăţenilor săi trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.

(3) Etnia reprezintă comunitatea persoanelor care vorbesc aceiaşi limbă maternă.

(4) Fiecare cetăţean al României are dreptul să-şi afirme etnia şi religia, prin declararea acestora la primul recensământ organizat după data la care a împlinit vârsta de 18 ani.

(5) Beneficiază de măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase numai cetăţenii care şi-au declarat etnia şi religia, conform alineatului (4).

(6). Până la împlinirea vârstei de 18 ani, copiii îşi exercită drepturile prin intermediul părinţilor, în condiţiile legii.”

Am adăugat 4 noi alineate, pentru a pune ordine în această problemă a minorităţilor etnice. Observă, mai întâi, că noţiunea de minoritate naţională este imprecisă, generatoare de confuzii. Desemnează acest concept o minoritate a naţiunii române, sau o naţiune minoritară, care îşi duce viaţa printre naţiunile majoritare ale lumii. Sintagma aceasta nici nu se regăseşte în alte Constituţii.

Etnia este o noţiune cu un conţinut exact, precis. Ea defineşte comunitatea persoanelor care vorbesc aceiaşi limbă maternă. Am şi introdus această definiţie, la alineatul (4) al articolului 6. Juriştii Consiliului Legislativ nu au nimic împotriva acestei definiţii şi nici împotriva includerii ei ca normă în Constituţie. Ei ne precizează, însă, că, referitor la norma propusă la alineatele (4) şi (5), recensământul reprezintă o operaţiune statistică, astfel încât nu poate avea efect constitutiv de drepturi pentru anumite categorii de persoane, aşa cum se prevede în proiect.

Fără îndoială că recensământul este o operaţiune statistică, nu una comercială, de exemplu. Asta ştie toată lumea. Nu înregistrarea statistică are efect constitutiv de drepturi. Dreptul este creat de Constituţie. Norma propusă de noi dispune numai ca persoanele în cauză să-şi AFIRME etnia, sau religia, pentru a se putea bucura, deplin, de măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, religioase, culturale şi lingvistice.

VOTAŢI Art. 6. "Dreptul la identitate"
Votează