În 1990, am susţinut propunerea salutară a domnului Constantin Cojocaru de privatizare, încercând să conving liderii FDAR (CDR) să şi-o asume, fără nici o ezitare. M-am lovit de o rezistenţă ciudată, pe care am pus-o atunci pe seama confuziei produse de schimbarea declanşată în 1989. Îmi amintesc amuzat de seara de 25 octombrie 1990, când am asistat la încercarea domnului Constantin Cojocaru de a-şi explica reforma (pentru care pledase şi în congresul FDAR) în casa doamnei Doina Cornea de la Cluj. A urmat un joc ipocrit din partea forţelor „anticomuniste”, deturnate/satelizate/sabotate. Experţi apăruţi din nimic explicau că proprietatea distribuită unor acţionari e o formă de comunism şi că societatea trebuie să aibă avuţia împărţită cât mai neuniform. Ulterior am înţeles că rezistenţa faţă de ideile fireşti, adecvate şi faste ale domnului Constantin Cojocaru se datora şi relei credinţe, fiind semnul premeditării jafului care a urmat, de care mulţi voiau să profite – ca lei, ca şacali sau ca viermi.
Întors în România pentru a sprijini judecarea genocidului comunist, contrarevoluţiei feseniste şi tranziţiei criminale, l-am abordat pe domnul Constantin Cojocaru în anul 2007, punându-i la dispoziţie o sinteză de presă din anii 1990-92, care reflecta lupta sa remarcabilă pentru împiedicarea privatizării jefuitoare care avea să distrugă economia şi societatea românească. L-am invitat să sprijine eforturile mele în justiţie, ca martor expert de maximă pertinenţă faţă de cauza de judecat. S-a declarat indisponibil pentru o activitate justiţiară care nu are cum să producă vreun rezultat, atâta vreme cât justiţia rămâne în ghearele uzurpatorilor statului – care ar trebui judecaţi. Tocmai pentru că îi împărtăşeam părerea, am continuat, singuratec, să provoc „justiţia”, încât să-şi scoată la lumină putreziciunea.
Domnul Constantin Cojocaru m-a invitat să îl ajut în demersul prin care voia să salveze ce se mai poate din România răpusă de tranziţie: democratizarea economică bazată pe noua „lege Cojocaru”. A fost rândul meu să exprim rezerve privind noua formula de reparaţie propusă şi să fiu sceptic privind şansele sale de a sili mafia care a acaparat statul român la concesii prin care ar pierde puterea economică. Căci nu trebuie să neglijăm: interesele profitorilor fără scrupule, complicitatea forţelor din exterior care îi folosesc pe aceştia neofanariot – întru exploatarea neocoloniei România, degradarea populaţiei prin reeducarea continuă realizată de „descurcare”, inexistenţa unei mişcări autentice şi puternice de contestaţie, domesticirea şi intoxicarea realizate prin media aservită, etc.
În dialogurile cu domnul Constantin Cojocaru, unele publice, unele purtate – polemic – cu alţi intervenienţi, eu am subliniat continuu că, dintre numeroasele obstacolele în calea eliberării României, cel mai perfid (bine camuflat, puţin perceput şi înţeles) este rezistenţa criminală a justiţiei, deturnată în folosul profitorilor sistemului, încât să paralizeze normativ victimele (supuşii, exploataţii, jefuiţii, distruşii). Aveam impresia că domnul Constantin Cojocaru, deşi denunţă câştigurile necinstite făcute în aceşti ani, în numele absenţei restricţiilor legale sau al promulgării unor legi scelerate (ca Legea 15/90 sau Legea 18/91), deşi cunoaşte cauzele şi doreşte corectarea efectelor, nu are curajul de a delegitima în bloc legalitatea invocată în comiterea jafului şi de a invalida actele respective, ca nule absolut. Combătând un conformism juridic pe care îl consideram greşit şi perdant, i-am semnalat dlui Cojocaru eseurile pe care le-am dedicat scoaterii în evidenţă a farselor pe care se bazează dreptul strîmbător (cel care face rău societăţii), provocându-l la meditaţie tăioasă pe tema teoriei statului şi dreptului. Înţeleg de ce negarea prezumţiei absolute de legitimitate a legii îi deranjează pe jurişti (care nu vor să audă nici de „justiţia de tranziţie”- chiar dacă aceasta corespunde unei reale schimbări de regim). E clar şi de ce îmbogăţiţii tranziţiei nu vor să luăm notă că regimul comunist, continuat prin cel fesenist, este ilegitim, deşi s-a proclamat legal. Rezultă o coincidenţă de interese care cimentează relaţia dintre uzurpatorii statului şi aparatul juridic folosit de aceştia ca armă cheie.
Nu înţelegeam de ce un revoltat bătăios ca domnul Constantin Cojocaru şi-ar împotmoli visele de reformă în formule de compromis şi complexe juridicoase, ajungând – de exemplu – să bazeze alimentarea fondului de capital distributiv (prevăzut în noua sa lege) – mai curînd pe un impozit pe averile mari decât pe confiscarea, prin lege nouă, a tot ce s-a luat ilegitim poporului român, în tranziţie. De ce să rămână cu prada cei care au cumpărat pe nimic „’întreprinderile de stat” (ale poporului român) şi terenurile de sub ele (acaparate ilegal de comunişti de la „chiaburi”)? De ce să rămână neomoşierii roşii cu pământul ţăranilor furaţi acum 50 de ani, cumpărat pe nimic de la IAS-uri, sau cu banii realizaţi prin vânzarea lui la străini – sub preţul din Europa? De ce să rămână averi în conturile din ţară sau de afară ale celor care au participat la jefuire şi distrugere, sau ale moştenitorilor lor? De ce să rămână la temelia averilor „baronilor” banii împrumutaţi de aceştia de la bănci de stat, cu dobânzi mult sub indicele inflaţiei (care a sărăcit restul populaţiei astfel încât să nu poată participa la privatizare)? De ce să nu plătească cei care au permis falimentarea băncilor prin aceste procedee, deschizând calea cămătăriei pentru bănci străine? De ce să nu reluăm resursele naturale date pe nimic, de la cumpărători care nu puteau fi de bună credinţă, având în vedere preţul pieţei? De ce să nu fie condamnaţi cei care au împiedicat condamnarea vinovaţilor, până acum, inclusiv prin legiferare criminală?
Toate acestea pun acut problema raportului dintre legalitate şi legitimitate, dintre drept şi societate, dintre normă şi realitate, dintre cetăţean şi stat. Şi cum, în democraţia reprezentativă, legile emise de parlament şi măsurile luate de administraţie rezultă din mandatare, realitatea constatabilă ridică impetuos problema viciilor reprezentării, care au produs actuala patologie politică. Teoria de serviciu a statului şi dreptului nu spune mai nimic despre protejarea cetăţenilor de uzurparea instituţiilor ce pretind a-i servi sau a media neutral negocierea socială. Uriaşul eşafodaj al tezelor şi precizărilor normative privind penalizarea încălcării legii nu e însoţit de un corpus de norme eficace privind abuzurile comise în stabilirea legilor… Domesticirea temeinică de dedesubtul legii, unde se zbat supuşii în plasa „drepturilor şi obligaţiilor” este combinată cu un vid magic în spaţiul de deasupra legii, de unde stăpânii cetăţii gestionează „democratic” viaţa sclavilor liberi, prin „reprezentanţi” – controlabili şi cumpărabili – deci controlaţi şi cumpăraţi. Degenerarea politică acoperită cu măiastră ipocrizie este realitatea urâtă pe care o vedem în jur şi care îi împinge pe contestatarii remanenţi să lupte pentru „puterea cetăţeanului”, pentru cât mai multă democraţie (libertate) reală, prin mijloace diverse, începând cu recurgerea la democraţie directă (pe care noile tehnologii tele-informaţionale o permit, cu condiţia ca să se ia măsuri eficace pentru corecta informare a cetăţenilor).
Unde se poate reglementa funcţionarea spaţiului de deasupra legilor, mecanismele de promulgare a lor sau de monitorizare a prestaţiei celor care deţin puterea în numele asigurării conformităţii cetăţenilor faţă de legi? În lipsa altor instrumente (observând că recursul retoric la „doctrina” şi „jurisprudenţă” este un prilej de manipulare argumentativă şi că ambiguităţile inerente ale limbajului sunt şi ele speculate tendenţios de cei care au mandat de interpretare) ne rămâne Constituţia – ca temelie a contractului social. Ajunşi în miezul problemei politice, ne lovim de probleme abisale, ca aceea a consimţământului real (al cuiva născut într-un stat şi fără posibilităţi reale de a-l părăsi), a libertăţii în raport cu convieţuirea (dreptului majorităţii de a impune unei minorităţi cum să trăiască), a inconsistenţei sistemice (votării la pachet a unui sistem de prevederi mai mult sau mai puţin coerent, dar din care cuiva îi poate conveni doar o parte), a lipsei de pertinenţă a unor voturi (oameni fără interes în chestiune, sau neinformaţi), a imposibilităţii normei de a reflecta în timp real complexitatea vieţii, a versatilităţii semantice a termenilor folosibili, etc. Aporii care cer compromisuri adecvate unei situaţii istorice date şi justifică retuşuri (pentru continuitate) sau modificări ample (pentru schimbări de direcţie). Probleme foarte dificile, din care mai semnalez aici, ca exemplu, doar pe aceea legată de normarea multiplă suprapusă: organizarea vieţii sociale pe mai multe nivele de agregare: local, naţional, federal, mondial. Celui care a studiat problematica metabolismului dublu: celulă – organism (şi în general, teoria sistemelor şi proceselor interferente) fiindu-i evident că apar contradicţii între nivelele de normare, care pot duce la situaţii groteşti, ca aceea a unei Românii „puternice”/”independente”, în care cetăţenii trebuie să trăiască aşa cum vrea populaţia Europei (dacă nu cumva e vorba doar de ucazurile unor megafuncţionari). Invocarea unor cuvinte magice ca „descentralizare” sau „subsidiaritate” neputând amăgi vigilenţa celui care a înţeles tehnicile prin care „Ministerul Adevărului” induce iluzia rezolvării ghicitorilor incomode.
Nu ştiu în ce măsură au contribuit pledoariile mele pentru delegitimarea legalităţii la hotărârea domnului Constantin Cojocaru de a se dedica conceperii unui proiect de Constituţie. Am înţeles că pericolul „regionalizării” a fost declanşatorul iniţiativei MCC (Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR) – pe care a lansat-o şi o conduce. Probabil a contat şi dorinţa de a depăşi obstacolele juridice din calea reformei sale economice – care ocupă un loc important în arhitectura Constituţiei Cetăţenilor. Ceea ce a condus la o constituţie „groasă”, care nu se rezumă la reglementarea protocolului de negociere a deciziilor colective, ci include un model de societate (vizând democraţia adevărată, inclusiv economică), reducând astfel spaţiul de manevră al juriştilor, obişnuiţi să profite de golurile constituţionale, pentru a le umple pe teren „creativ”, conform intereselor puternicilor zilei.
Fidel promisiunii de a-l sprijini – critic – am reacţionat la prima propunere MCC, comentând-o minuţios, prin comparare cu actualele prevederi ale Constituţiei. A fost o ocazie de a explica viziunea care m-a împins la aproape 25 de ani de implicare civică, de a încerca să fructific o experienţă dezamăgitoare, punând observaţiile mele privind problema politică la dispoziţia celor care vor încerca să o rezolve. Reacţia domnului Constantin Cojocaru mi-a demonstrat că este şi el pe deplin conştient de importanţa bătăliei constituţionale. A urmat avizul negativ al Consiliului Legislativ faţă de prima versiune, care m-a determinat să intervin din nou, ca să scot in evidenţă modul în care reacţia Consiliului Legislativ revela sarcina conservării sistemului, alocată juriştilor rămaşi pe baricadele legalităţii postcomuniste.
Au urmat discuţii cu domnul Constantin Cojocaru, pe marginea fiecărui punct de noua propunere a MCC. Cu această ocazie am putut aprecia profunzimea şi precizia analizei sale, ca şi deschiderea faţă de argumente convingătoare, atunci când apăreau contradicţii. Ne-am pus de acord pe multe puncte, eliminând neînţelegeri şi constatând că au rămas şi divergenţe între punctele noastre de vedere, mai mici sau mai mari – pe care nu este cazul să le enumăr aici.
Mă voi opri numai la o dispută pe care o consider importantă, în economia acestui proiect: este bine să se încerce promovarea Constituţiei Cetăţenilor prin revizuirea actualei Constituţii, sau să fie vizată direct promulgarea ei de către o putere nouă, care să asculte de voinţa de eliberare a poporului? Eu am susţinut că strategia forţării revizuirii nu este optimă, pentru că – pe de o parte – se poate pretinde că presupune legitimarea regimului (nu adresezi cereri unui sistem criminal, îl răstorni şi pedepseşti – dacă poţi) şi – pe de altă parte – poate demobiliza activiştii de pe teren, datorită sterilităţii operaţiunii (fiind evident că, chiar în situaţia strângerii semnăturilor necesare, demersul nu va trece de parlamentele ocupanţilor). Domnul Constantin Cojocaru, mai aplecat decât mine către realism politic când e vorba de practică, preferă politica paşilor mici, abordarea incrementală. El consideră că demersul oficial de revizuire a creat oportunitatea de a se vorbi public despre proiectul MCC şi de a se demonstra reaua credinţă a puterii. Într-adevăr, caracterul oficial al iniţiativei a permis spargerea barajului mediatic (de care am profitat şi eu) iar reacţia Consiliului Legislativ faţă de a doua versiune a Constituţiei Cetăţenilor demască poziţia retrogradă a maşinăriei legale a actualului regim faţă de adevărata democraţie – poziţie pe care am scos-o şi eu în evidenţă, într-o nouă serie de comentarii.
Pe de altă parte, există un preţ al plierii la cerinţele formale ale revizuirii, fiind evident – pentru mine – că o versiune a Constituţiei Cetăţenilor eliberată de orice presiune în direcţia respectării condiţiilor de revizuire stabilite în actuala Constituţie ar fi dus la o formulare mai limpede, consecventă şi coerentă. Să ne gândim – de exemplu – la cum ar arăta propunerea MCC dacă nu s-ar cala pe structura actualei Constituţii, ci ar avea propria sa organizare, adecvată propriului său spirit. Continui deci să cred că strădania întru revizuire, fie şi ca provocare, este inutilă, căci până şi Consiliul Legislativ a arătat că schimbările propuse de MCC sunt prea ample, ele presupunând o răsturnare din temelii, deci o revoluţie juridică – la care un popor are dreptul, dacă plăteşte. Rămâne de văzut în ce măsură va reuşi MCC să opereze fertil trecerea de la încercarea de revizuire la impunerea unei Noi Constituţii – pe cale politică. Ceea ce mai pot eu recomanda, este ca, înaintea fazei finale, să se apeleze la o largă implicare a cetăţenilor în ameliorarea textului, încât CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR să emane de la cetăţeni, ca semn că apune vremea în care se operează în numele lor.
Dar toate acestea pot fi privite drept cârteli, prin care un chibiţ care părăseşte terenul sâcâie pe cineva rămas în joc până la capăt – cum este acest încăpăţânat de excepţie, care şi-a dedicat viaţa unei cauze pe care cei de mâine o vor putea cântări mai bine. Eu mulţumesc domnului Constantin Cojocaru că mi-a dat ocazia să particip la un efort consistent, implicare de care pot spera că nu-mi va fi ruşine.
Ioan Roşca
16 mai 2014