Arhive etichetă: suveranitate

De ce este nevoie de o nouă Constituţie a României?

2 Răspunsuri


Constituţia, sau Legea Fundamentală, a unui stat, a unui popor, cuprinde un ansamblu de norme, care definesc drepturile şi obligaţiile persoanelor care intră în componenţa statului, respectiv a poporului în cauză, pe de o parte, şi instituţiile statului, create, chiar prin Constituţie, pentru a garanta exercitarea drepturilor, ca şi îndeplinirea obligaţiilor asumate de cetăţeni, prin Constituţie, pe de altă parte.

Cetăţenii îşi exercită, în deplină libertate, drepturile definite în Constituţie. Statul nu poate adopta legi prin care să limiteze exercitarea drepturilor şi libertăţile definite în Constituţie. Cetăţenii nu au alte obligaţii faţă de stat, în afara celor definite în Constituţie. Statul nu poate adopta legi prin care să impună cetăţenilor alte obligaţii decât cele stabilite în Constituţie. Numai poporul poate, prin referendum, să modifice Constituţia, să îngrădească exercitarea drepturilor şi libertăţilor, sau să impună obligaţii suplimentare cetăţenilor.

Statul nu poate avea alte instituţii, alte componente, în afara celor stabilite în Constituţie. Instituţiile statului nu au alte drepturi şi nu pot exercita alte atribuţii în afara celor stabilite în Constituţie. Numai poporul poate, prin referendum, să creeze noi instituţii ale statului, să desfiinţeze instituţii existente, sau să modifice atribuţiile încredinţate instituţiilor statului.

Aşa ar trebui să fie. Într-un stat normal, natural, în care valoarea supremă este OMUL.

Din păcate, în România zilei de azi este altfel.

Constituţia României, adoptată în anul 1991 şi revizuită în anul 2003, s-a dovedit total necorespunzătoare, atât în ceea ce priveşte definirea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor, cât şi, mai ales, în ceea ce priveşte construcţia instituţiilor statului, în definirea atribuţiilor instituţiilor acestui stat. Constituţia României este una care a lăsat statului puterea de a-şi crea el, statul, instituţii, altele decât cele stabilite prin Constituţie, ca şi puterea de a da legi şi alte acte normative, prin care au fost şi sunt încălcate drepturile şi libertăţile cetăţenilor, prin care cetăţenii sunt supuşi la multe obligaţii neprevăzute în Constituţie.

Cei care s-au instalat la conducerea statului român prin lovitura de stat din decembrie 1989, prin manipularea voinţei electoratului, cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, au reuşit să obţină aprobarea de către poporul român a unei Constituţii ale cărei prevederi le-au permis să construiască un stat controlat de ei şi subordonat intereselor lor, pe care l-au folosit pentru a se îmbogăţi, prin jefuirea cetăţenilor ţării.

Au uzurpat suveranitatea poporului român, au uzurpat drepturile de proprietate ale poporului român asupra capitalului acumulat de acesta de-a lungul istoriei sale, au distrus o bună parte din acest capital, au distrus 4 milioane de locuri de muncă, au adus ţara în stare de colonie şi poporul român în stare de sclavie. Au săvârşit aceste crime „cu legea în mână,” cu legi adoptate în baza unei Constituţii cu prevederi antidemocratice şi antinaţionale, contrare intereselor poporului român.

România are nevoie de o nouă Constituţie, una fundamental diferită de cea actuală, una care să redefinească drepturile şi libertăţile cetăţenilor, să conţină norme care să garanteze exercitarea acestor drepturi şi libertăţi, să redefinească şi obligaţiile cetăţenilor, astfel încât acestea să nu mai poată fi mărite prin legi şi alte acte normative emise de instituţiile statului, să construiască un stat nou, controlat de popor, cu instituţii şi atribuţii precis definite în Constituţie, care să nu mai poată fi subordonat intereselor politicienilor. Este exact ceea ce ne propunem prin proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, lansat de Comitetul de Iniţiativă al Mişcării pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR (MCC).

Ştiind bine ce fac, „părinţii” actualei Constituţii a României au inclus în textul acesteia clauze care nu numai că fac imposibilă abolirea ei şi adoptarea, de către popor, a unei noi Constituţii, dar fac foarte dificilă şi modificarea, revizuirea celei existente.

Au dreptul de a iniţia revizuirea Preşedintele României, un sfert din numărul parlamentarilor, sau 500.000 de cetăţeni. Numai că iniţiativa celor 500.000 de cetăţeni trebuie aprobată de Parlament, adică de cei care au votat actuala Constituţie, de cei care au adoptat legile prin care poporul român a fost deposedat de capital, de locurile de muncă, de resursele naturale ale ţării şi care urmează să fie deposedat şi de teritoriul naţional, prin cumpărarea acestuia de către mafia imobiliară din ţară şi din afara acesteia.

Este greu de presupus că actualul Parlament al României va aproba proiectul nostru de revizuire a Constituţiei. Mai rămâne şansa ca actualul Preşedinte al României să iniţieze un referendum pentru a da posibilitate poporului român să-şi adopte Constituţia care să-l scoată din sărăcie şi umilinţă. Are acest drept. Să vedem dacă şi-l va exercita.

Dacă şi actualul Preşedinte al României refuză această şansă românilor, tot nu am pierdut războiul. Ne mai rămâne şansa ca, în anul 2014, să alegem un Preşedinte al României care să primească mandat din partea poporului pentru a organiza referendumul prin care să fie adoptată noua Constituţie a României şi, după aceea, să o şi pună în practică, adică să înceapă construcţia noilor instituţii ale statului, conform prevederilor acesteia.

Ca rezultat, întregul popor român îşi va exercita dreptul de a organiza o Adunare Constituantă, în care va adopta o Constituţie ce va permite ca prosperitatea şi echilibrul în şanse să se manifeste pentru toţi cetăţenii României.

CUVÂNT ÎNAINTE

Lasă un răspuns

Mi-am dedicat o bună parte din viaţă cercetării fenomenului economic, încercării de a găsi un răspuns valabil la întrebarea: „De ce unele popoare trăiesc în bunăstare, iar altele în sărăcie?” În subsidiar, şi răspunsul la întrebarea: „De ce unii oameni, foarte puţini, sunt foarte bogaţi, iar alţii, cei mai mulţi, sunt foarte săraci?”

În final, am găsit răspunsurile la cele două întrebări. Căutările mele s-au finalizat şi concretizat în conceptul de economie democratică, o economie în care omul de rând este stăpân nu numai pe propria lui forţă de creaţie, de muncă, dar şi pe uneltele de care această forţă de creaţie are nevoie pentru a crea avuţie, o economie în care majoritatea cetăţenilor deţin în proprietate privată majoritatea capitalului utilizat în activitatea economică, activitatea prin care este creată avuţia, adică bunurile şi serviciile destinate consumului oamenilor, bunăstării acestora, precum şi acumulării de noi capitaluri, cu care să se creeze şi mai multă avuţie şi mai multă bunăstare.

Am descoperit că trăiesc în bunăstare popoarele care muncesc, cinstit, competent şi responsabil, dar cărora nu le sunt furate rezultatele muncii, nici de străini, nici de compatrioţi, chiar dacă Dumnezeu şi strămoşii le-au lăsat ţări cu puţine resurse naturale. Trăiesc în sărăcie popoarele care se lasă jefuite şi de străini şi de compatrioţi, chiar dacă Dumnezeu şi strămoşii le-au lăsat ţări cu multe resurse naturale, aşa cum este cazul poporului român, astăzi.

Trăiesc în bunăstare popoarele care nu s-au lăsat deposedate de suveranitatea lor naţională, de puterea de a-şi adopta şi impune propriile lor norme de convieţuire socială. Trăiesc în sărăcie popoarele care s-au lăsat deposedate de suveranitatea lor naţională, de puterea de a-şi adopta şi impune propriile lor norme de convieţuire socială, aşa cum este cazul poporului român, astăzi.

Am descoperit că, în afara unor mici şi puţine excepţii, unii oameni sunt foarte bogaţi pentru că reuşesc să-i înşele pe cei mulţi şi să le fure avuţia pe care aceştia o crează prin muncă. De cele mai multe ori, înşelarea şi furtul sunt săvârşite cu ajutorul statului acaparat de hoţi.

Pe drumul lung al acestor căutări, am aflat şi de ce mi-a fost mie greu să mă apropii de adevăr, dar şi de ce oamenilor, în general, economiştilor, în speţă, le-a fost atât de greu să se apropie de adevărul economic, de răspunsul la cele două întrebări, mai sus menţionate.

Am aflat că, pentru a dispune de bunurile şi serviciile de care au nevoie pentru a-şi asigura bunăstarea, oamenii trebuie să muncească, adică să-şi folosească forţa mâinilor şi a minţii, pentru a transforma resursele oferite de natură în aceste bunuri şi servicii. Am aflat, însă, că, pentru a ajunge la resursele oferite, gratuit, de natură, cei care muncesc, care crează avuţie, au nevoie de capital, adică de bunuri de producţie, bunuri create de om, care nu mai sunt oferite, gratuit, de natură. Am aflat, apoi că aceste bunuri, aceste capitaluri, ajung să nu mai fie însuşite de cei care le crează, de cei care le produc.

Am aflat, astfel, că oamenii, o parte dintre ei, au pus la cale un sistem diabolic prin care capitalul este însuşit de un număr minuscul de oameni şi este folosit, apoi, pentru a-i deposeda pe cei care crează avuţia de o parte tot mai mare a acestei avuţii. Este cea mai sofisticată invenţie concepută de om pentru a-şi satisface instinctul de lăcomie, pentru a se îmbogăţi prin jefuirea semenilor. La scară planetară, mai puţin de 100 de astfel de monştri au ajuns să stăpânească mai multă avuţie decât cei mai săraci 3 miliarde şi jumătate de oameni. De aceea sistemul este atât de greu de înţeles de către cei mulţi. De aceea este şi va fi atât de greu de schimbat.

Stăpânirea capitalului, obţinerea proprietăţii asupra capitalului înseamnă obţinerea dreptului de însuşire a unei părţi din avuţia creată prin munca celor care participă la activitatea economică, aceea prin care se produc bunurile şi serviciile destinate consumului omenesc, bunăstării oamenilor.

Capitalul îi dă proprietarului său nu numai dreptul de a-şi însuşi o parte din avuţia creată de proprietarul forţei de muncă, de muncitor, prin folosirea capitalului, ci şi puterea de a hotărî cât din avuţia creată revine proprietarului capitalului şi cât revine proprietarului forţei de muncă.

Am aflat, astfel, că economia „liberală”, aceea în care proprietarii capitalului hotărăsc raportul dintre salarii şi profituri, fără nici o intervenţie din partea societăţii, a statului, se transformă, implacabil, în economie oligarhică, economie în care capitalul se concentrează în proprietatea privată a unei minorităţi, care îşi însuşeşte o parte tot mai mare din avuţia creată în economie, în timp ce o parte tot mai mare a cetăţenilor devine tot mai săracă. Oligarhii folosesc avuţia pe care şi-o însuşesc pentru consum parazitar, pentru distrugerea concurenţei, pentru frânarea progresului tehnic, pentru cucerirea şi subordonarea puterii politice, pentru ducerea de războaie de cucerire de resurse naturale, de forţă de muncă ieftină, de pieţe de desfacere.

Comunismul, conceput de Karl Marx ca antidot împotriva oligarhizării capitalului, a scos capitalul din proprietatea oligarhică, a unei minorităţi, dar l-a pus în proprietate comună, administrată, însă, de stat, dreptul de proprietate asupra capitalului fiind exercitat, în ultimă instanţă, de un singur om, conducătorul partidului unic şi al statului comunist. Această concentrare totală a dreptului de proprietate asupra capitalului a făcut din economia comunistă forma absolută a economiei oligarhice.

Economia comunistă a permis şi permite – a se vedea exemplul Chinei – o acumulare masivă şi accelerată de capital, generatoare de capacităţi de producţie şi de locuri de muncă, de progres economic. Această acumulare de capital se face, însă, cu preţul menţinerii unor salarii de mizerie, pentru majoritatea celor care muncesc, care crează capital şi avuţie, dar şi cu preţul inhibării spiritului de iniţiativă economică, al inovaţiei, al concurenţei, al progresului tehnic, al eficienţei. La care se adaugă preţul restrângerii drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, inclusiv dreptul de a deţine capital în proprietate privată.

Viitorul nu este nici al economiei capitaliste oligarhice, nici al economiei comuniste.

Acest adevăr fusese spus încă de la sfârşitul secolului al 19-lea, de către mai mulţi reprezentanţi ai curentului de gândire economică denumit distributism.

Distributiştii au sesizat, corect, şi defectele economiei capitaliste oligarhice şi pe cele ale economiei comuniste, chiar înainte ca aceasta din urmă să fie pusă în practică. Amândouă aduc majoritatea cetăţenilor la starea de sclavi. Concluzia la care ajung distributiştii este aceea că mijloacele de producţie, cum le numesc ei, deci, capitalul, cum îl numesc şi eu, printre alţii, trebuie să se afle în proprietatea privată a celor care muncesc, care produc bunuri şi servicii, mărfuri. Proprietatea asupra capitalului să fie larg distribuită în masa cetăţenilor. Concluzie cu care sunt 100% de acord.

Problema este cum facem ca acest capital să ajungă şi să rămână în proprietatea privată a celor mulţi, a celor care îl crează. Distributiştii nu au răspuns la această întrebare. Cel puţin din ce ştiu eu, până la data când scriu aceste rânduri.

În 1990, având în vedere că tot capitalul acumulat de cetăţenii României se afla în proprietatea comună, respectiv, în proprietatea socialistă, de stat, a întregului popor, sau de grup, a cooperatorilor, am propus trecerea, imediată şi integrală, a acestui capital în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor ţării. A se vedea, în Anexa nr. 1 din acest volum, articolul “Restructurarea economiei româneşti”, publicat, prima dată, într-o formă prescurtată, în ziarul Adevărul, din 13-14 februarie 1990, precum şi, în Anexa nr. 2, “Proiectul de lege privind împroprietărirea populaţiei României”, text publicat, prima dată, în ziarul Adevărul din data de 14 august, 1990, proiect cunoscut, apoi, sub denumirea de “Varianta Cojocaru”.

Punerea în aplicare a propunerilor făcute de mine în 1990 ar fi însemnat nu numai un act de dreptate pentru poporul român, dar şi un pas important pentru construcţia, în România, a unei economii democratice, în care capitalul ar fi fost larg distribuit în masa populaţiei, astfel încât şi profiturile ce urmau a fi realizate cu acest capital ar fi intrat în posesia noilor săi proprietari, cetăţenii României.

Guvernanţii României au respins “Varianta Cojocaru”, au respins economia democratică şi au adoptat şi pus în practică Legea 15/1990, lege prin care au trecut capitalul din proprietatea comună, a întregului popor, în proprietatea PRIVATĂ a statului. Prin Banca Naţională a României, au dat drumul la tiparniţa de bani, au generat o inflaţie galopantă, cu ajutorul căreia au înjumătăţit puterea de cumpărare a salariilor şi pensiilor şi au pus pe butuci întreprinderile pe care le trecuseră în proprietatea privată a statului. Au adoptat şi pus în practică legile “privatizării”, prin care au scos la vânzare, la mezat, la preţuri de nimic, capitalul pe care îl furaseră de la cetăţeni, prin Legea 15/1990. Au trecut, astfel, cvasi gratuit, în proprietatea privată, a lor, a guvernanţilor şi a străinilor, a corporaţiilor transnaţionale, cea mai mare parte a acestui capital. O bună parte din capital a fost distrus, prin demolarea fabricilor şi vânzarea utilajelor lor ca fier vechi, pentru a face rost, repede, de bani lichizi, pe care să-i transforme în bunuri de consum de lux – vile, jeepuri, iahturi etc – sau să-i transfere în afara ţării. Partea nedistrusă a capitalului “privatizat” produce profituri uriaşe pentru noii săi proprietari, profituri care fie sunt transformate în bunuri de consum de lux fie sunt transferate în afara ţării. Noii proprietari ai capitalului românesc nu au nici un interes să facă investiţii în România. Ei ştiu că nu au plătit preţul cuvenit pentru capitalul însuşit prin “privatizare” şi nu doresc altceva decât să exploateze acest capital până la uzarea lui completă, după care pleacă, de unde au venit, pentru a scăpa de răspundere.

Prin “privatizare”, în România, economia comunistă a fost transformată, direct, în economie oligarhică, o economie în care capitalul naţional a ajuns în proprietatea unei minorităţi, formată din guvernanţi profitori şi din corporaţii transnaţionale, majoritatea cetăţenilor rămânând fără capital şi fără şansa de a mai deveni proprietari de capital, ca urmare a salariilor şi pensiilor de mizerie, pe care le primesc de la oligarhi.

În ultimii ani, pornind de la noua stare a capitalului românesc, de la efectele “privatizării”, am conceput noi versiuni ale Variantei Cojocaru, prin care să se ofere tuturor românilor şansa de a deveni proprietari de capital şi să se construiască o economie democratică, productivă şi competitivă.

A devenit tot mai clar, pentru mine, că chiar dacă, în 1990, s-ar fi aplicat Legea Cojocaru şi cetăţenii României ar fi fost împroprietăriţi cu tot capitalul acumulat până în 1989, lăsarea liberă a economiei, fără intervenţia societăţii, a statului, ar fi generat, implacabil, pe termen lung, oligarhizarea economiei româneşti, concentrarea capitalului în proprietatea unei minorităţi, lucru confirmat şi de evoluţia din ultimul secol a proprietăţii asupra capitalului la scară planetară.

La originea oligarhizării capitalului, a bogăţiei, în general, care generează, automat accentuarea sărăcirii majorităţii, stă lăcomia nemăsurată a omului, care nu poate fi contracarată cu ajutorul preceptelor morale. Nu poate fi contracarată cu intervenţii din afara sistemului economic. Trebuie găsit un antidot, care să fie parte componentă a sistemului economic.

Aşa am ajuns la concluzia că trebuie găsit un mecanism economic, financiar, care să contracareze oligarhizarea capitalului, concentrarea capitalului în proprietatea privată a unei minorităţi, un mecanism financiar care să sancţioneze acumularea excesivă de capital, dar care să şi alimenteze, continuu, acumularea de capital în mica proprietate privată, astfel încât aceasta din urmă, mica proprietate, să rămână, mereu, dominantă.

Aşa am ajuns la mecanismul financiar descris în Legea Cojocaru privind construcţia economiei democratice. El constă în crearea unui fond de investiţii, pe care l-am numit în mai multe feluri, cel asupra căruia m-am oprit, în final, fiind cel de capital distributiv. Acest fond se alimentează, în principal, din impozitul progresiv pe marile proprietăţi. Impozitul progresiv sancţionează acumularea excesivă de bogăţie, oricare ar fi căile de însuşire a acesteia. Banii acumulaţi în fond sunt distribuiţi, gratuit, cetăţenilor, pentru a fi investiţi de aceştia, transformaţi în capital productiv – terenuri, construcţii, maşini, utilaje, echipamente etc – capital care intră în proprietatea lor privată. Suma primită de fiecare este stabilită ţinând seama de valoarea capitalului naţional existent la data când începe funcţionarea sistemului. Fiecare cetăţean poate accesa o singură dată suma convenită prin lege.

Tot căutând economia democratică, adică economia care să asigure maximizarea bunăstării celor care crează avuţia şi minimizarea bunăstării hoţilor, am descoperit, treptat, că o astfel de economie nu poate exista şi nu poate funcţiona pe baza principiilor „mâinii invizibile” a lui Adam Smith. Nici economia oligarhică nu funcţionează pe baza acestor principii. Dimpotrivă.

Economia rămâne o componentă distinctă a sistemului social, a societăţii omeneşti, care funcţionează în conformitate cu propriile ei legităţii, mai mult sau mai puţin cunoscute de cei mulţi, dar existente. Economia se supune, însă, oricând şi oriunde, normelor de convieţuire socială stabilite de către puterea politică, prin legile impuse de această putere.

Am înţeles, treptat, că între economie şi politică nu funcţionează o relaţie de determinare lineară, de la dreapta la stânga, sau invers, ci o relaţie de codeterminare. Puterea politică poate, prin Constituţie şi prin legile subsecvente, să construiască instituţii statale şi politici care să susţină oligarhizarea capitalului, sau invers, democratizarea capitalului. Pe de altă parte, economia oligarhică va impune, oriunde şi oricând, controlul statului de către oligarhi, folosirea statului ca instrument de îmbogăţire a oligarhilor, prin jefuirea creatorilor de avuţie. Invers, economia democratică va impune, oriunde şi oricând, controlul statului de către popor, de către cei mulţi, împiedicarea jefuirii creatorilor de avuţie de către hoţi.

Economia democratică nu poate fi creată şi nu poate funcţiona decât în interiorul unui stat democratic, în care puterea politică, puterea de a adopta şi a impune legi, este exercitată de popor, nu de „reprezentanţi” aserviţi oligarhilor.

Când, încă, mai putea fi adoptată şi pusă în aplicare Legea privind împroprietărirea populaţiei României, am elaborat o primă schiţă constituţională, publicată, atunci, în ziarul România Liberă, din data de 20 martie 1991, sub denumirea de Alternativa „ALFA” pentru o Românie democratică şi reunită, în care propuneam principiile fundamentale care ar fi trebuit, atunci, să fie avute în vedere la construcţia, în România, atât a unui stat popular, cu adevărat democratic, cât şi a unei economii democratice. Republic acest prim PROIECT DE ŢARĂ, în acest volum, în Anexa nr. 3. În Anexa nr. 4 este republicată şi reacţia faţă de acest proiect a Preşedinţiei României de la acea dată.

În ultimele două decenii, am publicat multe articole referitoare la raportul dintre politică şi economie.

În anul 2008, pe site-ul www.variantacojocaru.ro, am publicat un nou PROIECT DE ŢARĂ pentru România, sub denumirea de Doctrina Populară, dezvoltată, ulterior, în mai multe versiuni, una din acestea formând Programul Politic al Partidului Poporului, cel adevărat, nu cel înfiinţat de mafia politică, prin încălcarea legii, pentru escrocarea electoratului român, în alegerile locale şi parlamentare din anul 2012, din care republic, aici, în Anexa 5, un extras, care se referă la construcţia statului popular şi a economiei democratice.

Imediat după alegerile parlamentare din decembrie 2012, câştigătorii acestor alegeri, în frunte cu prim-ministrul Guvernului, au invadat ecranele televizoarelor cu declaraţiile lor referitoare la necesitatea revizuirii Constituţiei României, care ar trebui făcută, spuneau ei, deoarece este musai ca România să fie regionalizată, fiindcă, altfel, ţara nu va mai putea primi fondurile de la Uniunea Europeană.

Ştiind bine că România fusese regionalizată cu 10 ani în urmă, în conformitate cu normele Uniunii Europene şi văzând că, de fapt, politicienii în cauză urmăresc să transfere regiunilor atribuţii ale suveranităţii naţionale, ceea ce ar constitui un pas ireversibil către destrămarea statului român, având în vedere şi preocupările mele anterioare privind necesitatea unei noi Constituţii a României, care să scoată statul din ghearele oligarhilor şi să-l repună sub controlul poporului, la începutul lunii ianuarie 2013, am lansat o chemare către toţi cei interesaţi să participe la iniţierea unui proiect cetăţenesc de revizuire a Constituţiei României.

Conform prevederilor articolului 150 din actuala Constituţie a României, revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.

În baza acestor prevederi constituţionale, a fost adoptată Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, care detaliază procedura prin care poate fi dusă la îndeplinire iniţiativa cetăţenească de revizuire a Constituţiei, procedură care cuprinde următoarele etape:

–         constituirea unui Comitet de Iniţiativă pentru promovarea proiectului, format din cel puţin 10 cetăţeni cu drept de vot;

–         redactarea proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei şi a Expunerii de motive;

–         obţinerea avizului consultativ al Consiliului Legislativ;

–         publicarea proiectului în Monitorul Oficial al României, împreună cu Expunerea de motive, cu Avizul Consiliului Legislativ şi cu Declaraţia de constituire a Comitetului de Iniţiativă, autentificată de un notar public;

–         strângerea celor 500.000 de semnături, în termen de cel mult 6 luni de la data publicării proiectului în Monitorul Oficial;

–         depunerea proiectului la Parlamentul României, împreună cu cele 500.000 de semnături;

–         trimiterea de către Parlament a proiectului şi a semnăturilor la Curtea Constituţională, care se pronunţă asupra constituţionalităţii proiectului, în termen de 60 de zile;

–         luarea în dezbatere a proiectului de către Parlament, care poate să-l adopte, sau să-l respingă;

–         dacă Parlamentul adoptă proiectul, acesta este supus aprobării poporului, prin referendum.

Se vede cât de greu este parcursul impus cetăţenilor care îndrăznesc să aibă o iniţiativă de revizuire a Constituţiei României şi cât de mici sunt şansele ca o astfel de iniţiativă să reuşească.

În ciuda acestor dificultăţi şi oprelişti, am pornit la treabă. Ne-am strâns, treptat, într-o mică echipă de români inimoşi, de diverse orientări politice, sau fără, de diverse profesii şi niveluri de pregătire, din capitală şi din provincie, însufleţiţi de obiectivul conceperii unei Constituţii care să scoată ţara din marasm. Pe data de 16 martie 2013, am finalizat redactarea proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, inclusiv Expunerea de motive, cerută de lege, am convocat pe cei 24 membri ai Comitetului de Iniţiativă, ne-am prezentat în faţa Notarului Public, care a autentificat Declaraţia de constituire a Comitetului de Iniţiativă. Am semnat, cu toţii, cele trei documente.

Lista membrilor Comitetului de Iniţiativă constituit la data de 16 martie 2013 este prezentată în Anexa nr. 6, în acest volum.

Imediat după constituire, Comitetul de Iniţiativă a adoptat o hotărâre care prevede ca toţi cetăţenii care participă la acţiunea de susţinere şi promovare a proiectului cetăţenesc de revizuire a Constituţiei să se organizeze în Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR (MCC), o mişcare civică, fără personalitate juridică, din care pot face parte toţi cei care susţin acest proiect, indiferent de convingerile lor politice, sau de altă natură.

Conform prevederilor legii, am depus proiectul de revizuire la Consiliul Legislativ al României, în vederea obţinerii avizului consultativ al acestuia, pe care l-am primit în termenul legal, de 30 de zile.

Între timp, şi-a început activitatea Forumul Constituţional, condus de domnul Cristian Pârvulescu, care a organizat mai multe dezbateri, în mai multe oraşe ale ţării, pe care le-am urmărit cu atenţie, dezbateri în care s-au formulat numeroase propuneri, culese, în final, într-un Raport al Forumului, publicat pe site-ul acestuia.

Am urmărit, cu aceiaşi atenţie, şi dezbaterile care au avut loc în Comisia parlamentară, condusă de domnul Crin Antonescu, constituită cu scopul redactării unui proiect de revizuire a Constituţiei României, evident, ca iniţiativă a parlamentarilor, comisie în care s-au făcut, de asemenea, propuneri valoroase, din păcate, multe neluate în considerare la redactarea textului final al proiectului lor de revizuie, aşa cum nu au fost luate în considerare nici multe din propunerile făcute în Forumul Constituţional.

Având în vedere şi observaţiile făcute de Consiliul Legislativ, multe dintre ele corecte, dar şi numeroasele propuneri făcute în cadrul dezbaterilor organizate de Comitatul de Iniţiativă, de Forumul Constituţional, de Comisia Parlamentară, am hotărât să refacem proiectul nostru de revizuire a Constituţiei, să reluăm, încă o dată, procedura prevăzută de lege pentru promovarea proiectului.

Am păstrat neschimbate ideile care formează structura de rezistenţă a Constituţiei Cetăţenilor, cum sunt cele referitoare la exercitarea suveranităţii naţionale de către popor prin referendum, controlul poporului asupra statului, reala separaţie a puterilor statului, republica prezidenţială, scoaterea justiţiei de sub controlul celorlalte puteri ale statului, crearea de noi autorităţi ale statului (mediatică, financiară, electorală, morală, statistică, ştiinţifică), construcţia economiei democratice.

Am reanalizat toate articolele actualei Constituţii, ca şi toate amendamentele propuse în versiunea din martie, am modificat şi completat multe articole, am adăugat altele noi, am anulat altele. Am beneficiat de colaborarea tuturor membrilor Comitetului de Iniţiativă constituit pe data de 16 martie 2013, ca şi a celor care mi s-au alăturat ulterior. Menţionez ajutorul pe care l-am primit din partea domnilor Marian Ilie, Viorel Gligor, Petrică Dima, Miron Manega.

Am beneficiat de colaborarea domnului Ioan Roşca, inginer de sisteme, specializat, însă, în studierea dreptului, inclusiv a celui constituţional, cel mai îndârjit şi competent acuzator al regimului comunist, ca şi al celui fesenist, din câte cunosc eu, cu care am lucrat cot la cot multe zile, în faţa calculatorului, schimbând locul la tastatură, cu acorduri şi dezacorduri, convenind, în final, asupra multor formulări, renunţând, reciproc, la altele.

Am beneficiat de colaborarea domnului profesor Florian Colceag, cu care am avut mai multe întâlniri de lucru, la care au participat şi alţi membri ai Comitetului de Iniţiativă, de la care am primit nu numai multe idei şi propuneri valoroase, încorporate, în final, în textul proiectului, dar şi multă încurajare, datorită căruia CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR a ajuns şi în atenţia domnului Ionel Haiduc, Preşedintele Academiei Române, cu care am avut două întâlniri, în cadrul cărora am avut posibilitatea să prezentăm acestui înalt for ştiinţific proiectul nostru cetăţenesc de revizuire a Constituţiei României.

Am beneficiat de colaborarea domnului academician Gheorghe Sin, Preşedintele Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, fostul meu coleg de bancă, la Liceul “Sfântul Sava”, din Bucureşti, care a avut amabilitatea de a se apleca asupra proiectului nostru şi a face mai multe observaţii şi propuneri, care ne-au fost de folos la definitivarea textului acestuia.

Am beneficiat de colaborarea domnului profesor universitar doctor Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române, cu care am avut mai multe întâlniri, dedicate proiectului de revizuire a Constituţiei, la care au participat şi specialişti ai Institutului, în cadrul cărora am obţinut multe idei şi propuneri, inclusiv ideea de a include în Constituţie instituţia asociaţiilor comunitare.

Am beneficiat de colaborarea domnului profesor universitar doctor Alexandru Melian, filolog, un bun cunoscător al dreptului constituţional şi al statului organic visat de Mihail Eminescu, stabilit în Franţa, care, prin internet, mi-a trimis multe idei şi propuneri pe care le-am luat în considerare la redactarea textului final al proiectului de revizuire.

Am beneficiat de colaborarea domnului Mihai Albici, secretar executiv al Uniunii Juriştilor din România, atât prin faptul că s-a aplecat asupra textului proiectului nostru şi ne-a comunicat mai multe observaţii şi propuneri, care ne-au fost de folos, cât şi prin faptul că ne-a pus la dispoziţie datele de contact ale mai multor jurişti români, specializaţi în drept constituţional.

Am beneficiat de multe propuneri formulate în cadrul Forumului Constituţional, inclusiv de specialişti în drept constituţional şi drept internaţional, cum sunt Prof. Univ. Dr. Viorel Mihai Ciobanu, Prof. Univ. Dr. Ion M. Anghel, Prof. Univ. Dr. Dan Claudiu Dănişor, propuneri respinse de Comisia Parlamentară, dar reţinute de Comitetul de Iniţiativă.

Nu am beneficiat, direct, de colaborarea nici unui membru al Asociaţiei Române de Drept Constituţional, deşi am contactat mulţi dintre membrii acestei asociaţii, inclusiv pe doamna Genoveva Vrabie, preşedinta asociaţiei, toţi răspunzându-mi că exact atunci, în perioada în care am solicitat sprijinul lor, lunile octombrie, noiembrie, 2013, erau implicaţi în alte proiecte.

Am beneficiat, în schimb, de colaborarea domnului Mihai Seidner, un tânăr avocat, adus în echipa noastră de domnul profesor Colceag, ale cărui critici, făcute de pe poziţia juristului bine intenţionat, ne-au ajutat să facem multe corecţii în etapa finală de redactare a textului constituţional. Aşa am ajuns la a doua versiune a textului proiectului cetăţenesc de revizuire a Constituţiei României.

Pe data de 10 decembrie 2013, am convocat, la Bucureşti, un nou Comitet de Iniţiativă, în care au intrat şi membri noi, dar şi membri ai Comitetului constituit la 16 martie 2013. Lista membrilor Comitetului de Iniţiativă constituit pe data de 1o decembrie 2013 este publicată, în acest volum, în Anexa nr.7.

Comitetul de Iniţiativă a votat, articol cu articol, noul text al proiectului, făcându-se ultimele retuşări ale acestuia, după care proiectul de lege, împreună cu Expunerea de motive şi cu Declaraţia de constituire a Comitetului de Iniţiativă, a fost depus la Consiliul Legislativ, s-a obţinut avizul acestuia, astfel încât, toate cele patru documente au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din data de 10 februarie 2014. Din acest moment, se scurg cele 6 luni în care trebuie strânse 500.000 de semnături pentru susţinerea proiectului.

În Anexa nr. 8, din acest volum, este prezentat TABELUL COMPARATIV, care pune faţă-n-faţă textul actualei Constituţii a României şi textul Constituţiei Cetăţenilor.

Aşa cum stau lucrurile pe teren, în momentul când scriu aceste rânduri, sunt puţine şanse să strângem cele 500.000 de semnături, până la data de 10 august 2014.

Continuă embargoul mediatic împotriva noastră. Deşi, imediat după publicarea proiectului în Monitorul Oficial al României, am informat despre acesta toate ziarele şi posturile de radio şi televiziune, nici unul nu a găsit de cuvinţă să aducă la cunoştinţa publicului român proiectul CETĂŢENESC de revizuire a Constituţiei României. Am fost lăsaţi să ne prezentăm proiectul constituţional timp de două luni şi jumătate, la postul de televiziune NAŞUL TV, în emisiunea „Trezeşte-te Gheorghe, Trezeşte-te Ioane”, difuzată la ora 10.30 dimineaţa. Emisiunea a fost întreruptă, brusc, pe data de 1 mai. Ca urmare a acestei emisiuni, Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR începuse să se înfiripe, în teritoriu, ca şi acţiunea de strângere de semnături. După întreruperea emisiunii, acţiunea a început să piardă din intensitate. Mulţi dintre concetăţenii noştri sunt descurajaţi, nu mai au încredere în nimeni şi în nimic. Guvernanţii folosesc toată puterea de care dispun pentru a ne împiedică să facem cunoscut proiectul şi să strângem semnăturile cerute de lege. Primarii nu ne permit să ocupăm spaţii publice unde să strângem semnături, ameninţă oamenii noştri, care vor să strângă semnături, cu tăierea pensiilor şi ajutoarelor sociale. Vom continua lupta, chiar dacă nu vom strânge cele 500.000 de semnături până la data de 10 august a.c. Vom continua această acţiune deoarece ştim că de rezultatul ei depinde viitorul nostru, al copiilor noştri, al poporului român.

Sunt multe căi prin care vom putea duce la capăt lupta pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR.

Vom putea relua, încă o dată, întreaga procedură prevăzută de lege pentru promovarea unui proiect cetăţenesc de revizuire a Constituţiei României. Oricum, în cadrul dezbaterilor organizate, până acum, de Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR, inclusiv, în emisiunea „Trezeşte-te Gheorghe, Trezeşte-te Ioane”, au fost formulate multe opinii şi propuneri care vor trebui luate în considerare la definitivarea noii Constituţii a României, indiferent de data şi modalitatea în care aceasta va fi adoptată.

Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR, în alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014, va susţine acel candidat care se va angaja să organizeze un referendum naţional pentru adoptarea Constituţiei Cetăţenilor.

În alegerile parlamentare din anul 2016, sau anticipate, dacă va fi cazul, Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR va susţine acel partid politic care se va angaja să adopte CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR, dacă va câştiga alegerile.

Sunt convins că poporul român va reuşi, în cele din urmă, să aibă o Constituţie care să-l facă stăpân în ţara lui, să-l scoată din sărăcie şi umilinţă, să aibă o economie care să-i aducă bunăstare şi prosperitate. Noi nu facem decât să ne aducem o modestă contribuţie la această reuşită.

Obiectivul Constituţiei Cetăţenilor constă în ÎNLOCUIREA SISTEMULUI politic şi economic OLIGARHIC, existent, acum, în România, cu unul DEMOCRATIC.

În decembrie 1989, o mie de tineri români şi-au dat viaţa pentru a schimba un SISTEM politic bolnav, opresiv, cu unul nou, sănătos, care să aducă libertate şi bunăstare românilor. Din păcate, nu au reuşit decât să dărâme sistemul bolnav. Nu au mai ajuns să pună în locul sistemului dărâmat pe cel visat de ei. Ei au fost măcelăriţi şi ucigaşii lor, prin Contrarevoluţie, au instalat sistemul  oligarhic, corupt şi corupător, care duce România şi poporul român spre pierzanie.

CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR oferă actualei generaţii de români şansa să facă O NOUĂ REVOLUŢIE, de data asta una paşnică, prin care să ducă la bun sfârşit revoluţia începută de generaţia din 1989, să repună ţara pe drumul progresului şi bunăstării.

În ultimă instanţă, în baza prevederilor alineatului (1) al articolului 2 din actuala Constituţie a României, poporul român îşi poate organiza, oricând, o ADUNARE CONSTITUANTĂ, care să adopte Constituţia pe care o vrea el. Pentru ca o astfel de Adunare Constituantă să poată fi organizată şi hotărârile ei să fie recunoscute şi în interior şi în afara ţării, este nevoie ca Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR să ajungă să fie susţinută de MAJORITATEA românilor cu drept de vot, deci de cel puţin 10 milioane de români. Aceasta înseamnă că, la Adunarea Constituantă, trebuie să participe cel puţin 100.000 de români, din toate judeţele ţării, fiecare participant la Adunare reprezentând, prin procură, 100 de concetăţeni.

Numai o astfel de FORŢĂ îi va alunga de la conducerea statului român pe cei care stăpânesc şi jefuiesc România, numai o astfel de FORŢĂ va adopta şi impune CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR, aceea care îi va elibera pe români din sărăcie şi umilinţă.

Poporul român a fost de multe ori victima cotropitorilor şi jefuitorilor, dar şi-a găsit, mereu, drumul spre libertate şi civilizaţie

Două milenii de existenţă şi continuă devenire ne-au dat certificatul de popor învingător.

Vom învinge şi de data aceasta.

Cu Dumnezeu, ÎNAINTE!

Dr. Constantin Cojocaru

30 mai 2014

Statul român

8 Răspunsuri

TITLUL I.

PRINCIPII GENERALE

Statul român. Articolul 1.

Titlul I al actualei Constituţii a României, având denumirea de PRINCIPII GENERALE, rămasă neschimbată, în propunerea noastră, are 14 articole: 1. Statul român 2. Suveranitatea. 3. Teritoriul. 4. Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni. 5. Cetăţenia. 6. Dreptul la identitate. 7. Românii din străinătate. 8. Pluralismul şi partidele politice. 9. Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale. 10. Relaţii internaţionale. 11. Dreptul internaţional şi dreptul intern. 12. Simboluri naţionale. 13. Limba oficială. 14. Capitala.

În proiectul MCC, am păstrat, nemodificate, articolele 4 şi 9, le-am modificat şi completat pe celelalte şi am adăugat 4 noi articole: 1.1. Uniunea Europeană. 2.1. Referendumul. 3.1. Reîntregirea Patriei. 3.2. Regiunile de dezvoltare.

Iată, textul articolului 1, Statul român.

În Constituţia actuală:

(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.

(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluției din decembrie 1989, şi sunt garantate.

(4) Statul se organizează potrivit principiului separației şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democrației constituţionale.

(5) În România, respectarea Constituției, a supremației sale şi a legilor este obligatorie.

 

În Constituţia propusă de MCC:

„(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar, indivizibil şi democratic.

(2) Forma de guvernământ a statului român este republica. Forma de guvernământ poate fi modificată prin referendum naţional.

(3) Statul român este clădit pe temelia valorilor morale fundamentale ale civilizaţiei româneşti: credinţa; demnitatea; libertatea; dreptatea; adevărul; cinstea; onoarea; curajul; munca; spiritul de iniţiativă şi de întreprindere; omenia; ospitalitatea; toleranţa; dragostea pentru semeni, pentru familie, pentru popor şi pentru ţară; neagresiunea şi neamestecul în treburile altor popoare.

(4) Statul român se organizează pe baza principiilor controlului poporului asupra statului, separaţiei, independenţei şi echilibrului autorităţilor statului – legislativă, executivă, judecătorească, mediatică, financiară, electorală, statistică, morală, ştiinţifică – în cadrul democraţiei constituţionale. Autorităţile statului sunt cele stabilite prin Constituţie. Între ele nu există raporturi de subordonare ierarhică, ci numai relaţii de colaborare şi de control reciproc.

(5) România este stat de drept, în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale, a legilor şi a hotărârilor judecătoreşti este obligatorie, cu excepţia cazurilor în care legile şi hotărârile judecătoreşti sunt adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituțiilor statului.”

1. La alineatul (1), la cele 5 calificative ale statului (naţional, suveran, independent, unitar, indivizibil), precizate în Constituţia actuală, am adăugat şi calificativul „democratic”, pe care l-am preluat din alineatul (3), unde nu îi era locul.

2. La alineatul (2), am adăugat o a doua teză, care stabileşte că forma de guvernământ poate fi modificată prin referendum naţional. Introducerea acestei teze, în acest alineat, a determinat şi modificarea articolului 152, care includea forma de guvernământ printre elementele care nu pot fi revizuite, modificate.

3. Am reformulat, complet, alineatul (3). Am considerat că este potrivit să renunţăm la expresia „valori supreme”, în general, şi să aşezăm la temelia statului român valorile morale fundamentale ale civilizaţiei româneşti, acelea care credem noi că exprimă cel mai bine specificul nostru naţional. Am renunţat la trimiterea la idealurile revoluţiei din decembrie 1989. Idealurile poporului român au fost exprimate în multe alte momente ale istoriei noastre, nu numai în revoluţia din decembrie 1989. Am renunţat la calificativul de „stat social”, deoarece este redundant. Statul este creat de societate, deci nu poate fi decât social.

4. Am reformulat şi alineatul (4). Am înlocuit expresia „puteri”, imprecisă, cu „autorităţi ale statului”. Am adăugat, la principiile separaţiei şi echilibrului componentelor statului, încă două noi principii ale organizării statului: principiul independenţei componentelor statului şi principiul controlului poporului asupra statului, principii care stau la baza multora dintre amendamentele incluse în proiectul nostru. Am introdus două teze noi, una prin care am precizat că autorităţile statului sunt cele stabilite prin Constituţie, astfel încât “reprezentanţii”, adică politicienii, să nu mai poată crea şi desfiinţa instituţii ale statului după cum dictează interesele lor, şi a doua, prin care se stabileşte că între componentele statului nu există raporturi de subordonare ierarhică, ci numai raporturi de colaborare şi de control reciproc, astfel încât să nu mai existe nici o putere „supremă” în statul român, prin care să se impună interesele aceloraşi politicieni.

În Avizul nr. 47/2014, în legătură cu aceste propuneri formulate de noi, Consiliul Legislativ al României spune următoarele:

„Cu privire la textul propus la art. I pct. 2 pentru art. 1 alin. (4), precizăm că principiul consacrat de dreptul constituţional este acela al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, şi nu al separaţiei şi echilibrului „autorităţilor statului”, aşa cum se prevede în proiect. În acest context, precizăm că autorităţile statului sunt acele persoane juridice de drept public prin care puterea se exercită în stat. Aşa cum s-a subliniat în doctrină*8), cele trei funcţii principale ale puterii sunt funcţia legislativă, cea executivă şi funcţia judecătorească. În acest context, precizăm că textul face referire la autorităţi care exercită funcţii ce nu pot fi asociate cu „puterea de stat” (autoritatea mediatică, financiară, electorală, statistică morală sau ştiinţifică).”

Juriştii Consiliului Legislativ nu au argumente JURIDICE cu care să respingă propunerea noastră şi recurg la „precizări” formale care ocolesc fondul problemei puse în discuţie. Noi ştim foarte bine că puterea poporului are trei funcţii PRINCIPALE, indiferent de ce a subliniat „doctrina”. Ştim foarte bine că că aceste funcţii PRINCIPALE se exercită prin autorităţi ale statului, care sunt persoane juridice de drept public. Noi spunem, însă, că, pe lângă cele trei autorităţi clasice împuternicite să îndeplinească cele trei funcţii principale ale puterii politice, recunoscute de Constituţie, există multe alte autorităţi ale statului, create prin legi, de către Parlament, de către politicieni, cărora le-au fost încredinţate puteri foarte mari, care influenţează dramatic viaţa oamenilor. Aceste autorităţi sunt folosite de politicieni pentru deposedarea poporului de drepturi şi libertăţi, dar şi de avuţia deţinută sau creată de aceştia. Există, de exemplu, Consiliul Naţional al Audiovizualului, persoană juridică de drept public, autoritate AUTONOMĂ a statului român, care supraveghează activitatea mijloacelor de comunicare în masă, mijloace cu ajutorul cărora politicienii controlează voinţa politică şi electorală a cetăţenilor. Există, de asemenea, Autoritatea de Supraveghere Financiară, tot persoană de drept public, tot autoritate AUTONOMĂ a statului român, care supraveghează sistemul financiar al ţării, cu ajutorul căruia politicienii au jefuit poporul român de capitalul acumulat până în 1989 şi de cea mai mare parte a avuţiei create cu acest capital după 1989. Există multe alte astfel de componente, autorităţi ale statului român.

Ceea ce propunem noi este ca aceste componente ale statului român să îşi găsească locul în Constituţie, să fie recunoscute ca autorităţi ale statului român, separate şi independente de celelalte componente ale statului, să fie scoase de sub controlul politicienilor şi trecute sub controlul poporului. Asta este problema care produce, de fapt, durere juriştilor Consiliului Legislativ.

5. Am reformulat alineatul (5), pe care l-am transformat într-o definiţie a statului de drept, pentru a nu mai lăsa la latitudinea politicienilor să folosească paravanul statului de drept pentru a-şi apăra ei interesele şi privilegiile. Statul de drept este statul care este creat prin lege şi care funcţionează respectând legea. Statul de drept nu este statul în care politicienii adoptă legi care nu respectă Constituţia şi nici statul în care funcţionarii publici încalcă legea. Ordinea de drept este ordinea stabilită de lege, nu ordinea stabilită de cei aleşi sau numiţi să asigure respectarea legii.

Experienţa noastră din ultimii 70 de ani ne-a arătat că nu întotdeauna legalitatea are legitimitate, că este posibil ca, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului, să fie adoptate legi care încalcă drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Întreaga legislaţie a regimului comunist a fost una nelegitimă. La fel ca şi multe legi adoptate, în România, după 1989. Exemplul cel mai elocvent este Legea 15/1990, despre care am mai vorbit şi vom mai vorbi până când vom elimina, complet, efectele ei criminale. Acesta este motivul pentru care am completat alineatul (5) cu precizarea că respectarea Constituţiei, a supremaţiei ei, a legilor şi a hotărârilor judecătoreşti este obligatorie, CU EXCEPŢIA cazurilor în care legile şi hotărârile judecătoreşti sunt adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului.

Iată ce spun juriştii Consiliului Legislativ al României, în Avizul lor nr. 47/2014, referitor la această propunere făcută de noi:

„Norma propusă la art. I pct. 2 pentru art. 1 alin. (5), spun juriştii Consiliului, potrivit căreia respectarea hotărârilor judecătoreşti nu este obligatorie în cazul în care acestea „sunt adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului” aduce atingere independenţei justiţiei, valoare fundamentală avută în vedere de art. 152 alin. (2), întrucât lasă la aprecierea unei entităţi nedefinite valabilitatea respectivelor decizii, care ar urma să fie supuse „judecăţii populare”. În plus, adoptarea unui astfel de criteriu şi în ceea ce priveşte supremaţia Constituţiei şi obligativitatea legilor relativizează până la eliminare principiile de bază ale statului de drept, anulând, practic, principiile stabilite în cuprinsul întregii Constituţiei, care devine astfel o simplă declaraţie de intenţii.

Să ne înţelegem, independenţa justiţiei înseamnă independenţa acestei componente a statului – justiţia – faţă de celelalte componente ale statului – componenta legislativă, componenta executivă etc. Independenţa justiţiei nu însemnă şi independenţa acestei componente a statului faţă de popor. Independenţa justiţiei nu înseamnă şi puterea judecătorilor de a încălca prevederile Constituţiei, ori ale legii. Independenţa justiţiei nu înseamnă şi puterea procurorilor şi a judecătorilor de a încălca drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Independenţa justiţiei nu înseamnă şi puterea procurorilor şi judecătorilor de a adopta decizii contrare adevărului. Independenţa justiţiei nu înseamnă puterea procurorilor şi judecătorilor de a aproba jefuirea cetăţenilor şi a poporului român, în ansamblul său, prin legi neconstituţionale, abuzive, aşa cum a fost Legea 15/1990, legile privatizărilor, legile retrocedărilor etc.

Juriştii Consiliului Legislativ pun între ghilimele judecata poporului, popor, care, pentru ei este o „entitate nedefinită”. Este evident că pentru aceşti jurişti democraţia, puterea poporului, suveranitatea acestuia, rămân nişte vorbe frumoase, puse în Constituţie pentru păcălirea poporului.

Care principiu „de bază” al statului de drept este „relativizat” de propunerea noastră, ca legile să nu fie adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului? Principiul democraţiei, al puterii poporului, al suveranităţii poporului, al controlului poporului asupra statului, al subordonării statului intereselor cetăţenilor şi al poporului?

VOTAŢI Art. 1. "Statul român"
Votează

Uniunea Europeană

2 Răspunsuri

Articolul 1.1.

În Constituţia actuală a României, relaţia dintre statul român şi Uniunea Europeană este definită la articolul 148 din cadrul Titlului VI, Integrarea euroatlantică.

Iată textul integral al acestui articol:

„Integrarea în Uniunea Europeană

ARTICOLUL 148

(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaților şi Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numărul deputaților şi senatorilor.

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul şi autoritatea judecătoreasca garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).

(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea sa fie supuse aprobării instituțiilor Uniunii Europene.”

Acest text a fost introdus în Constituţia României în anul 2003. Suntem cu doi ani înainte de anul 2005, când va fi semnat protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană şi cu 4 ani înainte de anul 2007, când România va deveni stat membru al Uniunii Europene.

Acest articol 148, plus următorul, 149, care se referă la aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord şi partea a doua a alineatului (2) al articolului 44, prin care s-a acordat străinilor şi apatrizilor dreptul de a cumpăra terenuri în România, reprezintă, de fapt, principalele motive pentru care poporul român a fost scos la vot timp de două zile, 18 şi 19 octombrie 2003, pentru a aproba revizuirea Constituţiei României.

În octombrie 2003, guvernanţii României nu au prezentat poporului român nici conţinutul tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, care nici nu existau la acea dată, în forma în care au fost adoptate, ulterior anului 2003, nici consecinţele pe care „aderarea” le va avea asupra poporului român.

Ca şi la toate alegerile „libere şi corecte” de după 1989, la referendumul din anul 2003, guvernanţii României au înşelat poporul român, cu ajutorul televiziunilor, şi au obţinut aprobarea acestuia pentru revizuirea Constituţiei, în baza căreia au negociat şi ratificat Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană, au transferat instituţiilor Uniunii o bună parte din atributele suveranităţii naţionale, au pus la dispoziţia transnaţionalelor capitalul acumulat de români, resursele naturale ale ţării, ca şi teritoriul naţional, care, în baza prevederilor Protocolului de aderare, în condiţiile sărăcirii poporului român, poate fi cumpărat de străini, la preţuri de zeci de ori mai mici decât cele practicate în ţările dezvoltate ale Europei.

„Aderarea” României la Uniunea Europeană s-a dovedit total potrivnică intereselor poporului român. În cei şapte ani scurşi de la aderarea României la Uniunea Europeană, contribuţia României la bugetul Uniunii Europene este mai mare decât sumele băneşti obţinute de România de la bugetul Uniunii. Cea mai mare parte a capitalului acumulat de români în timpul regimului comunist, în valoare de peste 300 miliarde de euro, a fost trecută în proprietatea transnaţionalelor, la preţuri derizorii. Profiturile realizate cu acest capital, reprezentând mai mult de jumătate din avuţia creată în România, sunt însuşite de noii proprietari ai capitalului şi transferate în afara ţării. Ca urmare a „aderării”, regiile autonome înfiinţate pentru exploatarea resurselor naturale ale ţării au fost desfiinţate, „reorganizate” ca societăţi comerciale, împinse în faliment şi vândute pe nimic străinilor, astfel că resursele naturale ale României sunt exploatate de transnaţionale. România a acumulat o datorie externă de 100 miliarde de euro, ceea ce face ca serviciul acestei datorii, adică ratele şi dobânzile, să fie de peste 40 miliarde de euro, în fiecare an. O treime din avuţia pe care o creăm, în fiecare an, trebuie schimbată pe euro, pentru plata ratelor şi dobânzilor la datoria externă.

Prin revizuirea Constituţiei în anul 2003, guvernanţii României au deposedat poporul român nu numai de dreptul său suveran de a decide el, poporul, aderarea la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, dar l-au deposedat şi de dreptul de a aproba revizuirea acestor tratate. Şi-au însuşit ei acest drept.

Noi credem că popoarele Europei îşi pot apăra mai bine interesele în Uniunea Europeană decât în afara acesteia. Cu condiţia ca această Uniune să fie o uniune de state naţionale suverane. Cu condiţia ca această Uniune să nu se transforme într-o nouă Uniune Sovietică. Uniunea Europeană trebuie să fie o uniune vamală, o uniune monetară, o uniune comercială, o uniune militară, o uniune diplomatică. Nimic mai mult. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribute care pot fi exercitate mult mai bine de statele membre. Instituţiile Uniunii Europene au, deja, mai multe atribuţii decât ar trebui să aibă. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribuţii în stabilirea regimului proprietăţii, în distribuţia şi însuşirea veniturilor create de cetăţeni, în stabilirea regimului fiscal, în stabilirea regimului exploatării resurselor naturale ale popoarelor. Reglementările şi instituţiile Uniunii Europene nu trebuie subordonate intereselor corporaţiilor transnaţionale de acaparare a capitalurilor, a resurselor naturale şi a teritoriilor popoarelor europene.

Acestea sunt motivele pentru care am propus ca după articolul 1, cu denumirea „Statul român”, să introducem un nou articol în Constituţia României, articolul 1.1, cu denumirea “Uniunea Europeană” şi cu următorul cuprins:

„(1) România este stat membru al Uniunii Europene.

(2) România aplică prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, stabilite în conformitate cu prevederile tratatelor constitutive.

(3) Revizuirea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se aprobă de poporul român, prin referendum.

(4) Poporul român poate hotărî, prin referendum, retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care consideră că reglementările sau acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii.”

Recunoaştem, deci, prin Constituţie, că România este stat membru al Uniunii Europene, cu drepturile şi obligaţiile pe care le conferă această calitate, de stat membru.

Recunoaştem obligaţia de a aplica prevederile tratatelor constitutive, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, DAR numai ACELE reglementări stabilite ÎN CONFORMITATE cu prevederile tratatelor constitutive.

Redăm poporului român dreptul său suveran de a aproba el, poporul, revizuirea tratelor constitutive, prin referendum, astfel încât politicienii, oricare ar fi ei, să nu ne mai impună obligaţii contrare intereselor noastre, ale românilor.

Mai mult, exprimăm dreptul suveran al poporului român de a hotărî retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care el, poporul român, ajunge la concluzia că reglementările şi acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale. Evident, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive referitoare la retragere.

Articolul 1.1.

În Constituţia actuală a României, relaţia dintre statul român şi Uniunea Europeană este definită la articolul 148 din cadrul Titlului VI, Integrarea euroatlantică.

Iată textul integral al acestui articol:

„Integrarea în Uniunea Europeană

ARTICOLUL 148

(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaților şi Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numărul deputaților şi senatorilor.

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul şi autoritatea judecătoreasca garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).

(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea sa fie supuse aprobării instituțiilor Uniunii Europene.”

Acest text a fost introdus în Constituţia României în anul 2003. Suntem cu doi ani înainte de anul 2005, când va fi semnat protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană şi cu 4 ani înainte de anul 2007, când România va deveni stat membru al Uniunii Europene.

Acest articol 148, plus următorul, 149, care se referă la aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord şi partea a doua a alineatului (2) al articolului 44, prin care s-a acordat străinilor şi apatrizilor dreptul de a cumpăra terenuri în România, reprezintă, de fapt, principalele motive pentru care poporul român a fost scos la vot timp de două zile, 18 şi 19 octombrie 2003, pentru a aproba revizuirea Constituţiei României.

În octombrie 2003, guvernanţii României nu au prezentat poporului român nici conţinutul tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, care nici nu existau la acea dată, în forma în care au fost adoptate, ulterior anului 2003, nici consecinţele pe care „aderarea” le va avea asupra poporului român.

Ca şi la toate alegerile „libere şi corecte” de după 1989, la referendumul din anul 2003, guvernanţii României au înşelat poporul român, cu ajutorul televiziunilor, şi au obţinut aprobarea acestuia pentru revizuirea Constituţiei, în baza căreia au negociat şi ratificat Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană, au transferat instituţiilor Uniunii o bună parte din atributele suveranităţii naţionale, au pus la dispoziţia transnaţionalelor capitalul acumulat de români, resursele naturale ale ţării, ca şi teritoriul naţional, care, în baza prevederilor Protocolului de aderare, în condiţiile sărăcirii poporului român, poate fi cumpărat de străini, la preţuri de zeci de ori mai mici decât cele practicate în ţările dezvoltate ale Europei.

„Aderarea” României la Uniunea Europeană s-a dovedit total potrivnică intereselor poporului român. În cei şapte ani scurşi de la aderarea României la Uniunea Europeană, contribuţia României la bugetul Uniunii Europene este mai mare decât sumele băneşti obţinute de România de la bugetul Uniunii. Cea mai mare parte a capitalului acumulat de români în timpul regimului comunist, în valoare de peste 300 miliarde de euro, a fost trecută în proprietatea transnaţionalelor, la preţuri derizorii. Profiturile realizate cu acest capital, reprezentând mai mult de jumătate din avuţia creată în România, sunt însuşite de noii proprietari ai capitalului şi transferate în afara ţării. Ca urmare a „aderării”, regiile autonome înfiinţate pentru exploatarea resurselor naturale ale ţării au fost desfiinţate, „reorganizate” ca societăţi comerciale, împinse în faliment şi vândute pe nimic străinilor, astfel că resursele naturale ale României sunt exploatate de transnaţionale. România a acumulat o datorie externă de 100 miliarde de euro, ceea ce face ca serviciul acestei datorii, adică ratele şi dobânzile, să fie de peste 40 miliarde de euro, în fiecare an. O treime din avuţia pe care o creăm, în fiecare an, trebuie schimbată pe euro, pentru plata ratelor şi dobânzilor la datoria externă.

Prin revizuirea Constituţiei în anul 2003, guvernanţii României au deposedat poporul român nu numai de dreptul său suveran de a decide el, poporul, aderarea la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, dar l-au deposedat şi de dreptul de a aproba revizuirea acestor tratate. Şi-au însuşit ei acest drept.

Noi credem că popoarele Europei îşi pot apăra mai bine interesele în Uniunea Europeană decât în afara acesteia. Cu condiţia ca această Uniune să fie o uniune de state naţionale suverane. Cu condiţia ca această Uniune să nu se transforme într-o nouă Uniune Sovietică. Uniunea Europeană trebuie să fie o uniune vamală, o uniune monetară, o uniune comercială, o uniune militară, o uniune diplomatică. Nimic mai mult. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribute care pot fi exercitate mult mai bine de statele membre.

Instituţiile Uniunii Europene au, deja, mai multe atribuţii decât ar trebui să aibă. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribuţii în stabilirea regimului proprietăţii, în distribuţia şi însuşirea veniturilor create de cetăţeni, în stabilirea regimului fiscal, în stabilirea regimului exploatării resurselor naturale ale popoarelor. Reglementările şi instituţiile Uniunii Europene nu trebuie subordonate intereselor corporaţiilor transnaţionale de acaparare a capitalurilor, a resurselor naturale şi a teritoriilor popoarelor europene.

Acestea sunt motivele pentru care am propus ca după articolul 1, cu denumirea „Statul român”, să introducem un nou articol în Constituţia României, articolul 1.1, cu denumirea “Uniunea Europeană” şi cu următorul cuprins:

„(1) România este stat membru al Uniunii Europene.

(2) România aplică prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, stabilite în conformitate cu prevederile tratatelor constitutive.

(3) Revizuirea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se aprobă de poporul român, prin referendum.

(4) Poporul român poate hotărî, prin referendum, retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care consideră că reglementările sau acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii.”

Recunoaştem, deci, prin Constituţie, că România este stat membru al Uniunii Europene, cu drepturile şi obligaţiile pe care le conferă această calitate, de stat membru.

Recunoaştem obligaţia de a aplica prevederile tratatelor constitutive, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, DAR numai ACELE reglementări stabilite ÎN CONFORMITATE cu prevederile tratatelor constitutive.

Redăm poporului român dreptul său suveran de a aproba el, poporul, revizuirea tratelor constitutive, prin referendum, astfel încât politicienii, oricare ar fi ei, să nu ne mai impună obligaţii contrare intereselor noastre, ale românilor.

Mai mult, exprimăm dreptul suveran al poporului român de a hotărî retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care el, poporul român, ajunge la concluzia că reglementările şi acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale. Evident, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive referitoare la retragere.

 

VOTAŢI Art. 1.1. "Uniunea Europeană"
Votează

Suveranitatea

2 Răspunsuri

Articolul 2.

Articolul 2 al actualei Constituţii a României are următorul cuprins:

„(1) Suveranitatea naţională aparține poporului român, care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.

(2) Nici un grup şi nici o persoana nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.”

Noţiunea de suveranitate naţională defineşte calitatea de a fi suveran, de a avea puterea supremă, de a avea ultimul cuvânt în ce priveşte stabilirea normelor de convieţuire dintre membrii unei naţiuni, ai unui popor, sau altul. Actuala Constituţie a României afirmă, aici, în alineatul (1) al articolului 2, dreptul poporului român de a fi propriul său stăpân, de a fi suveran la el acasă, de a avea ultimul cuvânt în aprobarea şi aplicarea legilor ţării.

Vom vedea, însă, imediat, că, prin alte articole ale sale, actuala Constituţie a României deposedează complet poporul român de suveranitatea sa naţională, transformă această prevedere constituţională într-o vorbă goală, într-o formă lipsită de conţinut. Suveranitatea naţională este acaparată de stat, de autorităţile şi instituţiile statului, la rândul lor acaparate de mafia politică şi este folosită pentru satisfacerea intereselor acestei mafii.

Observăm, pentru început, că, potrivit actualei Constituţii, suveranitatea naţională este exercitată, mai întâi, de către organele „reprezentative” ale poporului şi numai apoi direct, de popor, prin referendum. Deja, prin această ordonare a exercitării suveranităţii, „reprezentanţii” au fost plasaţi deasupra poporului, în faţa acestuia.

Iată şi textul alineatului (1) al articolului 61 din actuala Constituţie a României:

„(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman şi unica autoritate legiuitoare a ţării.”

Reţinem, deci, că Parlamentul este UNICA autoritate legiuitoare a ŢĂRII. Parlamentul nu este unica autoritate legiuitoare a STATULUI, aşa cum este normal şi firesc să fie, ci a ŢĂRII. Nimeni nu mai poate legifera, nu mai poate adopta legi în România în afara Parlamentului. Nici chiar poporul român. Poporul român este, astfel, deposedat de dreptul său suveran de a legifera, de a adopta legi care să reglementeze relaţiile dintre români, sau dintre români şi statul lor. Poporul român este deposedat de dreptul său suveran de a modifica, a completa sau de a anula legile strâmbe adoptate de Parlament.

Aşa a fost posibil ca, în România, să fie adoptate legile prin care poporul român a fost deposedat de capitalul acumulat de el de-a-lungul istoriei, ca şi legile prin care acest capital a fost trecut în proprietatea mafiei politice autohtone şi a celei transnaţionale, prin aşa-numita „privatizare”, ca şi toate legile care au adus societatea românească în actualul marasm economic, politic, social şi moral.

Lucrurile nu se opresc aici.

Demagogic, prin articolul 74, cetăţenilor, adică poporului, li se recunoaşte dreptul de iniţiativă legislativă, adică dreptul de a propune legi. Acestea trebuie, însă, aprobate de Parlament. Propunerea legislativă făcută de 100.000 de cetăţeni nu poate fi supusă aprobării poporului. Dacă Parlamentul o respinge, rămâne respinsă.

Tot demagogic, la alineatul (1) al articolului 2, actuala Constituţie a României stabileşte că poporul român îşi exercită suveranitatea naţională şi „prin referendum”. Numai că aceiaşi Constituţie, la articolul 90, îl investeşte numai pe Preşedintele României cu dreptul de a iniţia referendumul prin care poporul poate să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional. Conform actualei Constituţii, poporul român nu poate iniţia un astfel de referendum.

Deşi la alineatul (4) al articolului 1 actuala Constituţie stabileşte că „statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”, iată că la alineatul (1) al articolului 61, aceeaşi Constituţie uită şi de separaţie şi de echilibru şi stabileşte că Parlamentul este ORGANUL REPREZENTATIV SUPREM. În baza acestei prevederi, Parlamentul României nu mai este nici putere SEPARATĂ, de celelalte PUTERI ale statului şi nu mai este nici NUMAI putere LEGISLATIVĂ. Parlamentul devie, astfel putere SUPREMĂ, nu numai în STATUL ROMÂN, ci în întreaga societate românească. Parlamentul este cel care numeşte Guvernul adică puterea executivă, Preşedintele, ales de popor, având numai rolul de întreţinere a circului politic. Parlamentul este cel care validează membrii Consiliului Superior al Magistraturii, puterea judecătorească. Tot Parlamentul numeşte membrii Curţii Constituţionale, ai Curţii de Conturi, ai Consiliului Naţional al Audiovizualului, ai Consiliului de Integritate, ai Autorităţii de Supraveghere Financiară, ai Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale. Lista poate fi continuată. Parlamentul controlează, practic, toate autorităţile şi instituţiile statului român. Nici vorbă de separaţie şi echilibru al puterilor în stat, nici vorbă de democraţie constituţională.

În România, prin aceste prevederi constituţionale, a fost creat un stat totalitar, în care poporul a fost deposedat de suveranitatea naţională, această suveranitate fiind exercitată de o minoritate organizată în aşa-numite partide politice, care a acaparat Parlamentul României prin lovitura de stat din decembrie 1989 şi îl menţine sub control prin fraudarea alegerilor, prin manipularea, şantajarea şi mituirea electoratului.

Noua Constituţie a României, propusă de Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR, redă poporului român suveranitatea naţională, scoate statul român de sub controlul mafiei politice şi-l pune sub controlul direct al poporului.

În noua Constituţie a României, articolul 2, referitor la suveranitate, va fi modificat şi completat astfel:

Alineatul (1) va avea următorul cuprins:

„(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin referendum, ca instrument al democraţiei directe, şi prin autorităţile statului şi autorităţile locale, constituite potrivit Constituţiei, prin alegeri libere, periodice şi corecte.”

După alineatul (1), se introduc două noi alineate, cu următorul cuprins:

„(1.1) Poporul încredinţează o parte din atributele suveranităţii sale autorităţilor statului şi autorităţilor locale, care le exercită în numele şi în interesul poporului, potrivit Constituţiei.

(1.2) Orice încălcare a mandatului încredinţat autorităţilor statului şi autorităţilor locale va fi sancționat de popor, prin referendum, potrivit Constituţiei”

Iată şi noul text al articolului 61, referitor la atribuţiile Parlamentului:

“(1) Parlamentul exercită puterea legislativă în statul român, în limitele stabilite prin Constituţie.

(2) Parlamentul nu poate adopta legi, hotărâri sau moţiuni care sunt contrare rezultatului unui referendum naţional valabil.

(3) Poporul poate aproba legi, prin referendum naţional, în orice domeniu, inclusiv legi prin care să modifice, să completeze, sau să anuleze legi adoptate de Parlament.

(4) Parlamentul este alcătuit dintr-o singură Cameră denumită Camera Reprezentanţilor.”

Suveranitatea naţională va fi exercitată, în primul rând, de popor, prin referendum, ca instrument al democraţiei directe. Numai apoi prin autorităţile statului, dar şi prin cele locale. Nu orice autorităţi, ci numai cele constituite potrivit Constituţiei, prin alegeri libere, periodice şi corecte.

Autorităţile statului şi autorităţile locale primesc, de la popor, prin Constituţie, numai o parte din atributele suveranităţii naţionale, pe care le exercită nu de capul lor, ci în numele şi în interesul poporului, potrivit Constituţiei. Restul atributelor suveranităţii naţionale sunt reţinute şi exercitate, direct, de popor, prin referendum.

Mai mult, poporul îşi rezervă dreptul de a sancţiona, prin referendum, orice încălcare a mandatului încredinţat autorităţilor statului sau autorităţilor locale.

Parlamentul nu va mai fi nici ORGAN SUPREM, nici UNICA autoritate legiuitoare a ŢĂRII. Va fi una din autorităţile statului român. Va fi acea componentă a statului investită cu puterea de a adopta legi. Nu orice legi, ci numai cele conforme cu prevederile Constituţiei. Parlamentul nu poate adopta legi care sunt contrare rezultatului unui referendum naţional. Poporul poate, însă, să adopte legi, prin referendum, în orice domeniu, inclusiv legi prin care să modifice, să completeze, sau să anuleze legi strâmbe adoptate de Parlament. Parlamentul va avea numai dreptul de a adopta legi. Nici un alt drept. Parlamentul nu va mai numi pe nimeni, în nici o altă componentă a statului român. Poporul este cel care va alege pe toţi cei care vor conduce diferitele componente ale statului român. Poporul este cel care îi va demite pe toţi cei aleşi în funcţii publice, inclusiv pe membrii Parlamentului.

Poporul este autoritatea SUPREMĂ a societăţii româneşti, nu Parlamentul şi nici o altă componentă a statului.

VOTAŢI Art. 2. "Suveranitatea"
Votează

Referendumul

1 Răspuns

Articolul 2.1.

În actuala Constituţie a României, referendumul, ca modalitate prin care poporul participă direct la luarea deciziilor referitoare la organizarea statului, la adoptarea normelor care reglementează relaţiile dintre cetăţeni şi relaţiile dintre stat şi cetăţeni, este menţionat de numai două ori: prima dată la articolul 90 şi a doua oară la articolul 151.

Articolul 90 are următorul cuprins:

„Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la problemele de interes naţional.”

La articolul 151, care se referă la procedura de revizuire a Constituţie, alineatul 3 are următorul cuprins:

„Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.”

Notăm, deci, că poporul român nu poate să-şi exprime voinţa cu privire la problemele de interes naţional decât dacă i se cere acest lucru de către Preşedintele României. Numai Preşedintele României are dreptul să hotărască dacă există probleme de interes naţional cu privire la care poporul poate să-şi exprime voinţa şi dacă cere sau nu poporului să-şi exprime voinţa cu privire la aceste probleme. Poporul român nu mai are dreptul să hotărască nici dacă există probleme care îi afectează interesele, nici să se pronunţe în legătură cu rezolvarea acestor probleme.

Pe lângă faptul că nu recunoaşte dreptul poporului de a hotărî el, poporul, care sunt problemele cu privire la care poate să-şi exprime voinţa, actuala Constituţie nu precizează nici condiţiile de validitate ale referendumului, nici obligativitatea punerii în practică a votului popular. Aşa se face că prevederile actualei Constituţii referitoare la referendum au fost folosite de Preşedintele României şi de Curtea Constituţională a României nu pentru rezolvarea adevăratelor probleme cu care s-a confruntat şi se confruntă societatea românească, ci pentru lupta politică, pentru manipularea şi deturnarea voinţei electoratului.

Speculând nemulţumirea electoratului faţă de politica antipopulară şi antinaţională a clasei politice, în anul 2009, Preşedintele României a organizat referendumul prin care a cerut poporului să-şi exprime voinţa cu privire la numărul de parlamentari şi de camere parlamentare. Prin această acţiune pur speculativă, a păcălit nu număr mare de români, a câştigat alegerile prezidenţiale, dar nu a mai făcut nimic pentru punerea în aplicare a votului popular referitor la parlamentul unicameral, cu un număr de cel mult 300 parlamentari. Speculând şi ea impreciziile Constituţiei referitoare la referendum, Curtea Constituţională a României a “interpretat” prevederile referitoare la cvorumul participării cetăţenilor la referendumul din anul 2012 astfel încât propunerea de demitere a Preşedintelui României a fost respinsă, în ciuda faptului că 87% din cei care au participat la referendum, aproape 7,5 milioane de români, votaseră pentru demitere.

În ceea ce priveşte referendumul pentru aprobarea revizuirii Constituţiei, observăm că această prevedere este pur demagogică. Poporul este chemat la referendum pentru a vota cu DA sau NU un proiect de revizuire care a fost, în prealabil, adoptat de Parlament. Poporul poate, printr-o iniţiativă susţinută de 500.000 de cetăţeni să propună revizuirea Constituţiei, dar această propunere nu poate fi supusă direct aprobării poporului, prin referendum. Ea trebuie aprobată, întâi, de Parlament şi numai după aprobarea Parlamentului propunerea ajunge la popor.

Actuala Constituţie a României a deposedat, practic, poporul român de suveranitatea sa naţională, de toată puterea politică, aceasta fiind acaparată de Parlamentul ţării, care o exercită totalitar, în interesul castei politice şi în detrimentul poporului.

Noua Constituţie a României, propusă de Mişcarea pentru CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR, are ca scop principal restabilirea suveranităţii naţionale a poporului român, scop care se realizează prin restructurarea statului, prin redefinirea componentelor statului şi a atribuţiilor acestora, prin stabilirea de noi raporturi între popor şi stat, prin redefinirea libertăţilor, drepturilor şi îndatoririlor cetăţenilor, astfel încât poporul să devină stăpân pe propria lui ţară, pe propriul său destin, pe prezentul şi viitorul său, pe teritoriul său naţional, pe resursele naturale ale acestui teritoriu, pe avuţia creată prin munca sa. Elementul central al acestui proces reformator îl reprezintă schimbarea raportului dintre componenta reprezentativă şi cea directă a exercitării suveranităţii poporului, prin diminuarea drastică a atribuţiilor încredinţate organelor reprezentative şi creşterea puternică a participării directe, prin referendum, a poporului la luarea deciziilor politice care îi afectează interesele, prin instituirea dreptului poporului de a demite orice persoană aleasă în orice funcţie publică dacă nu îşi respectă angajamentele asumate prin contractul electoral.

Iată, cuprinsul articolului 2, propus de MCC, referitor la referendum:

“(1) Poporul îşi exprimă voinţa cu privire la orice problemă de interes naţional, sau local, prin referendum, organizat potrivit Constituţiei şi legii.

(2) Referendumul local se organizează la nivelul comunei, oraşului, municipiului, sau judeţului, la cererea primarului, a voievodului, a unui sfert din numărul consilierilor locali, respectiv, judeţeni, sau la cererea a cel puţin 5% din numărul cetăţenilor cu drept de vot ai comunei, oraşului, municipiului, sau judeţului respectiv.

(3) Referendumul naţional se organizează la iniţiativa Preşedintelui României, la iniţiativa a cel puţin 250.000 cetăţeni cu drept de vot, sau din oficiu, de către Autoritatea Electorală, în situaţiile prevăzute în Constituţie.

(4) Autoritatea Electorală este obligată să organizeze referendumul iniţiat potrivit Constituţiei, în termen de 45 zile de la data înregistrării iniţiativelor la această Autoritate, sau la termenele prevăzute în Constituţie.

(5) Referendumul, organizat potrivit Constituţiei, este valabil şi îşi produce efectele în sensul hotărât de majoritatea celor înscrişi pe listele electorale permanente care au participat la referendum şi şi-au exprimat în mod valabil votul. La referendum, participă şi cetăţenii care au domiciliul sau reşedinţa ori călătoresc în străinătate şi sunt înscrişi pe listele electorale suplimentare. La referendum, opţiunile de vot vor fi prezentate pe buletinele de vot în aşa fel încât votanţii înscrişi pe listele electorale să poată alege exprimându-şi opţiunea prin “DA” sau “NU”.

(6) Voinţa exprimată de alegători prin referendum, validat ca fiind legal, este obligatorie pentru toate autorităţile statului şi autorităţile locale.

(7) O lege, sau hotărâre, aprobată prin referendum poate fi modificată, completată sau abrogată doar printr-un alt referendum.”

Odată cu adoptarea Constituţiei propusă de MCC, poporul român va putea el însuşi, la iniţiativa a 250.000 de cetăţeni, să organizeze referendum naţional, pentru a hotărî în orice problemă pe care el o consideră de interes naţional. La fel şi pentru problemele de interes local.

Referendumul nu va mai depinde de bunul plac al Preşedintelui României, sau al autorităţilor locale. El va fi organizat de Autoritatea Electorală, la cererea cetăţenilor, potrivit prevederilor legii.

Referendumul este valabil dacă la el participă cel puţin 50% plus unu din numărul cetăţenilor înscrişi în listele electorale şi hotărârea majorităţii participanţilor la referendum devine obligatorie pentru toate autorităţile statului şi autorităţile locale, inclusiv pentru Parlament, care va trebui să adopte, de îndată, toate legile cerute de punerea în practică a hotărârile adoptate de popor, prin referendum, inclusiv şi pentru Curtea Constituţională, care nu va mai putea să “interpreteze” rezultatele referendumului.

Poporul va hotărî, prin referendum, în orice problemă, de interes naţional, sau local, fără nici o excepţie, inclusiv în ceea ce priveşte aprobarea tratelor internaţionale la care România urmează să devină parte, inclusiv în stabilirea de noi taxe ţi impozite. Poporul va putea, prin referendum, să demită orice persoană aleasă în orice funcţie publică, dacă aceasta nu îşi respectă angajamentele asumate prin contractul electoral.

Referendumul devine, astfel, instrumentul prin care poporul îşi exercită direct suveranitatea, prin care îşi exercită controlul asupra statului, care face ca statul să-şi piardă caracterul totalitar şi să devină ceea ce trebuie să fie, adică slujitor al intereselor poporului, apărător al libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor.

VOTAŢI Art. 2.2. "Referendumul"
Votează