Arhive etichetă: autoritati ale statului

Statul român

8 Răspunsuri

TITLUL I.

PRINCIPII GENERALE

Statul român. Articolul 1.

Titlul I al actualei Constituţii a României, având denumirea de PRINCIPII GENERALE, rămasă neschimbată, în propunerea noastră, are 14 articole: 1. Statul român 2. Suveranitatea. 3. Teritoriul. 4. Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni. 5. Cetăţenia. 6. Dreptul la identitate. 7. Românii din străinătate. 8. Pluralismul şi partidele politice. 9. Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale. 10. Relaţii internaţionale. 11. Dreptul internaţional şi dreptul intern. 12. Simboluri naţionale. 13. Limba oficială. 14. Capitala.

În proiectul MCC, am păstrat, nemodificate, articolele 4 şi 9, le-am modificat şi completat pe celelalte şi am adăugat 4 noi articole: 1.1. Uniunea Europeană. 2.1. Referendumul. 3.1. Reîntregirea Patriei. 3.2. Regiunile de dezvoltare.

Iată, textul articolului 1, Statul român.

În Constituţia actuală:

(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.

(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluției din decembrie 1989, şi sunt garantate.

(4) Statul se organizează potrivit principiului separației şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democrației constituţionale.

(5) În România, respectarea Constituției, a supremației sale şi a legilor este obligatorie.

 

În Constituţia propusă de MCC:

„(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar, indivizibil şi democratic.

(2) Forma de guvernământ a statului român este republica. Forma de guvernământ poate fi modificată prin referendum naţional.

(3) Statul român este clădit pe temelia valorilor morale fundamentale ale civilizaţiei româneşti: credinţa; demnitatea; libertatea; dreptatea; adevărul; cinstea; onoarea; curajul; munca; spiritul de iniţiativă şi de întreprindere; omenia; ospitalitatea; toleranţa; dragostea pentru semeni, pentru familie, pentru popor şi pentru ţară; neagresiunea şi neamestecul în treburile altor popoare.

(4) Statul român se organizează pe baza principiilor controlului poporului asupra statului, separaţiei, independenţei şi echilibrului autorităţilor statului – legislativă, executivă, judecătorească, mediatică, financiară, electorală, statistică, morală, ştiinţifică – în cadrul democraţiei constituţionale. Autorităţile statului sunt cele stabilite prin Constituţie. Între ele nu există raporturi de subordonare ierarhică, ci numai relaţii de colaborare şi de control reciproc.

(5) România este stat de drept, în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale, a legilor şi a hotărârilor judecătoreşti este obligatorie, cu excepţia cazurilor în care legile şi hotărârile judecătoreşti sunt adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituțiilor statului.”

1. La alineatul (1), la cele 5 calificative ale statului (naţional, suveran, independent, unitar, indivizibil), precizate în Constituţia actuală, am adăugat şi calificativul „democratic”, pe care l-am preluat din alineatul (3), unde nu îi era locul.

2. La alineatul (2), am adăugat o a doua teză, care stabileşte că forma de guvernământ poate fi modificată prin referendum naţional. Introducerea acestei teze, în acest alineat, a determinat şi modificarea articolului 152, care includea forma de guvernământ printre elementele care nu pot fi revizuite, modificate.

3. Am reformulat, complet, alineatul (3). Am considerat că este potrivit să renunţăm la expresia „valori supreme”, în general, şi să aşezăm la temelia statului român valorile morale fundamentale ale civilizaţiei româneşti, acelea care credem noi că exprimă cel mai bine specificul nostru naţional. Am renunţat la trimiterea la idealurile revoluţiei din decembrie 1989. Idealurile poporului român au fost exprimate în multe alte momente ale istoriei noastre, nu numai în revoluţia din decembrie 1989. Am renunţat la calificativul de „stat social”, deoarece este redundant. Statul este creat de societate, deci nu poate fi decât social.

4. Am reformulat şi alineatul (4). Am înlocuit expresia „puteri”, imprecisă, cu „autorităţi ale statului”. Am adăugat, la principiile separaţiei şi echilibrului componentelor statului, încă două noi principii ale organizării statului: principiul independenţei componentelor statului şi principiul controlului poporului asupra statului, principii care stau la baza multora dintre amendamentele incluse în proiectul nostru. Am introdus două teze noi, una prin care am precizat că autorităţile statului sunt cele stabilite prin Constituţie, astfel încât “reprezentanţii”, adică politicienii, să nu mai poată crea şi desfiinţa instituţii ale statului după cum dictează interesele lor, şi a doua, prin care se stabileşte că între componentele statului nu există raporturi de subordonare ierarhică, ci numai raporturi de colaborare şi de control reciproc, astfel încât să nu mai existe nici o putere „supremă” în statul român, prin care să se impună interesele aceloraşi politicieni.

În Avizul nr. 47/2014, în legătură cu aceste propuneri formulate de noi, Consiliul Legislativ al României spune următoarele:

„Cu privire la textul propus la art. I pct. 2 pentru art. 1 alin. (4), precizăm că principiul consacrat de dreptul constituţional este acela al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, şi nu al separaţiei şi echilibrului „autorităţilor statului”, aşa cum se prevede în proiect. În acest context, precizăm că autorităţile statului sunt acele persoane juridice de drept public prin care puterea se exercită în stat. Aşa cum s-a subliniat în doctrină*8), cele trei funcţii principale ale puterii sunt funcţia legislativă, cea executivă şi funcţia judecătorească. În acest context, precizăm că textul face referire la autorităţi care exercită funcţii ce nu pot fi asociate cu „puterea de stat” (autoritatea mediatică, financiară, electorală, statistică morală sau ştiinţifică).”

Juriştii Consiliului Legislativ nu au argumente JURIDICE cu care să respingă propunerea noastră şi recurg la „precizări” formale care ocolesc fondul problemei puse în discuţie. Noi ştim foarte bine că puterea poporului are trei funcţii PRINCIPALE, indiferent de ce a subliniat „doctrina”. Ştim foarte bine că că aceste funcţii PRINCIPALE se exercită prin autorităţi ale statului, care sunt persoane juridice de drept public. Noi spunem, însă, că, pe lângă cele trei autorităţi clasice împuternicite să îndeplinească cele trei funcţii principale ale puterii politice, recunoscute de Constituţie, există multe alte autorităţi ale statului, create prin legi, de către Parlament, de către politicieni, cărora le-au fost încredinţate puteri foarte mari, care influenţează dramatic viaţa oamenilor. Aceste autorităţi sunt folosite de politicieni pentru deposedarea poporului de drepturi şi libertăţi, dar şi de avuţia deţinută sau creată de aceştia. Există, de exemplu, Consiliul Naţional al Audiovizualului, persoană juridică de drept public, autoritate AUTONOMĂ a statului român, care supraveghează activitatea mijloacelor de comunicare în masă, mijloace cu ajutorul cărora politicienii controlează voinţa politică şi electorală a cetăţenilor. Există, de asemenea, Autoritatea de Supraveghere Financiară, tot persoană de drept public, tot autoritate AUTONOMĂ a statului român, care supraveghează sistemul financiar al ţării, cu ajutorul căruia politicienii au jefuit poporul român de capitalul acumulat până în 1989 şi de cea mai mare parte a avuţiei create cu acest capital după 1989. Există multe alte astfel de componente, autorităţi ale statului român.

Ceea ce propunem noi este ca aceste componente ale statului român să îşi găsească locul în Constituţie, să fie recunoscute ca autorităţi ale statului român, separate şi independente de celelalte componente ale statului, să fie scoase de sub controlul politicienilor şi trecute sub controlul poporului. Asta este problema care produce, de fapt, durere juriştilor Consiliului Legislativ.

5. Am reformulat alineatul (5), pe care l-am transformat într-o definiţie a statului de drept, pentru a nu mai lăsa la latitudinea politicienilor să folosească paravanul statului de drept pentru a-şi apăra ei interesele şi privilegiile. Statul de drept este statul care este creat prin lege şi care funcţionează respectând legea. Statul de drept nu este statul în care politicienii adoptă legi care nu respectă Constituţia şi nici statul în care funcţionarii publici încalcă legea. Ordinea de drept este ordinea stabilită de lege, nu ordinea stabilită de cei aleşi sau numiţi să asigure respectarea legii.

Experienţa noastră din ultimii 70 de ani ne-a arătat că nu întotdeauna legalitatea are legitimitate, că este posibil ca, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului, să fie adoptate legi care încalcă drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Întreaga legislaţie a regimului comunist a fost una nelegitimă. La fel ca şi multe legi adoptate, în România, după 1989. Exemplul cel mai elocvent este Legea 15/1990, despre care am mai vorbit şi vom mai vorbi până când vom elimina, complet, efectele ei criminale. Acesta este motivul pentru care am completat alineatul (5) cu precizarea că respectarea Constituţiei, a supremaţiei ei, a legilor şi a hotărârilor judecătoreşti este obligatorie, CU EXCEPŢIA cazurilor în care legile şi hotărârile judecătoreşti sunt adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului.

Iată ce spun juriştii Consiliului Legislativ al României, în Avizul lor nr. 47/2014, referitor la această propunere făcută de noi:

„Norma propusă la art. I pct. 2 pentru art. 1 alin. (5), spun juriştii Consiliului, potrivit căreia respectarea hotărârilor judecătoreşti nu este obligatorie în cazul în care acestea „sunt adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului” aduce atingere independenţei justiţiei, valoare fundamentală avută în vedere de art. 152 alin. (2), întrucât lasă la aprecierea unei entităţi nedefinite valabilitatea respectivelor decizii, care ar urma să fie supuse „judecăţii populare”. În plus, adoptarea unui astfel de criteriu şi în ceea ce priveşte supremaţia Constituţiei şi obligativitatea legilor relativizează până la eliminare principiile de bază ale statului de drept, anulând, practic, principiile stabilite în cuprinsul întregii Constituţiei, care devine astfel o simplă declaraţie de intenţii.

Să ne înţelegem, independenţa justiţiei înseamnă independenţa acestei componente a statului – justiţia – faţă de celelalte componente ale statului – componenta legislativă, componenta executivă etc. Independenţa justiţiei nu însemnă şi independenţa acestei componente a statului faţă de popor. Independenţa justiţiei nu înseamnă şi puterea judecătorilor de a încălca prevederile Constituţiei, ori ale legii. Independenţa justiţiei nu înseamnă şi puterea procurorilor şi a judecătorilor de a încălca drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Independenţa justiţiei nu înseamnă şi puterea procurorilor şi judecătorilor de a adopta decizii contrare adevărului. Independenţa justiţiei nu înseamnă puterea procurorilor şi judecătorilor de a aproba jefuirea cetăţenilor şi a poporului român, în ansamblul său, prin legi neconstituţionale, abuzive, aşa cum a fost Legea 15/1990, legile privatizărilor, legile retrocedărilor etc.

Juriştii Consiliului Legislativ pun între ghilimele judecata poporului, popor, care, pentru ei este o „entitate nedefinită”. Este evident că pentru aceşti jurişti democraţia, puterea poporului, suveranitatea acestuia, rămân nişte vorbe frumoase, puse în Constituţie pentru păcălirea poporului.

Care principiu „de bază” al statului de drept este „relativizat” de propunerea noastră, ca legile să nu fie adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului? Principiul democraţiei, al puterii poporului, al suveranităţii poporului, al controlului poporului asupra statului, al subordonării statului intereselor cetăţenilor şi al poporului?

VOTAŢI Art. 1. "Statul român"
Votează

Dreptul de petiţionare

Lasă un răspuns

Articolul 51

În actuala Constituţie, alineatul (1) al acestui articol are următorul cuprins:

(1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor.”

Aşa cum este formulată, partea a doua a tezei alineatului restrânge puternic exercitarea dreptului conferit de prima parte a tezei. Sunt numeroase situaţiile în care mulţi cetăţeni, aflaţi în posturi similare, sunt loviţi de măsuri abuzive luate de funcţionarii publici. Este firesc ca, în astfel de situaţii, dacă se constată justeţea unei plângeri făcută de o persoană împotriva unui abuz, de remediul de care beneficiază persoana respectivă să beneficieze şi celelalte persoane afectate de acelaşi abuz, chiar dacă nu au semnat petiţia.

Pornind de la această constatare, am reformulat cuprinsul acestui alineat, astfel:

„(1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii. Dacă se constată justeţea plângerii, ea trebuie să profite tuturor celor aflaţi în situaţie similară, indiferent dacă se află sau nu printre semnatarii petiţiei.

Am păstrat neschimbat alineatul (2), care prevede că „organizațiile legal constituite au dreptul să adreseze petiții exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă”, precum şi alineatul (3), care prevede că „exercitarea dreptului de petiționare este scutita de taxă”.

A rămas neschimbat şi alineatul (4), care prevede că „autoritățile publice au obligația să răspundă la petiții în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii”, la care am adăugat, însă, o a doua teză, cu următorul text:

„Nerespectarea acestei obligaţii atrage demiterea imediată din funcţia publică a celui vinovat, potrivit legii.”

VOTAŢI Art. 51. "Dreptul de petiţionare."
Votează

Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

Lasă un răspuns

Articolul 52

Am păstrat neschimbat alineatul 1, care prevede că „persoana vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”.

A rămas neschimbat şi conţinutul alineatului (2), la care am înlocuit sintagma „lege organică” cu aceea de „lege”, având în vedere principiul instituit în CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR, conform căruia legile por fi adoptate fie de Parlament, fie direct de popor, prin referendum naţional, astfel că acest alineat va avea următorul text:

„(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege.”

Am reformulat alineatul (3), astfel încât să extindem răspunderea patrimonială a statului şi pentru prejudiciile cauzate de erorile administrative, pe lângă cele judiciare, pe de o parte, şi, pe de altă parte, pentru a elimina orice posibilitate de restrângere a răspunderii statului pentru astfel de erori. Noul text al alineatului este următorul:

„(3) Statul răspunde patrimonial, integral şi nediscriminatoriu, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare sau administrative. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor sau funcţionarilor care au săvârşit erorile judiciare şi administrative.”

Pentru ca răspunderea patrimonială a statului pentru erorile magistraţilor şi funcţionarilor să nu se facă din taxele şi impozitele plătite de cetăţenii care nu au nici o vină pentru săvârşirea erorilor respective, a introdus un nou articol, (3.1), cu următorul cuprins:

„3.1 Statul este obligat să se îndrepte, de îndată, în regres către autorii erorilor judiciare sau administrative cauzatoare de prejudicii.”

VOTAŢI Art. 52. "Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică."
Votează

CONSTRUCŢIA STATULUI ORGANIC

Lasă un răspuns

Titlul III al actualei Constituţii a României are denumirea de „AUTORITĂŢILE PUBLICE” şi cuprinde şase capitole: I – Parlamentul; II – Preşedintele României; III – Guvernul; IV – Raporturile Parlamentului cu Guvernul; V – Administraţia publică şi VI – Autoritatea judecătorească.

Acest titlu constituţional este destinat, practic, construcţiei statului român, definirii componentelor statului, a atribuţiilor acestora şi a relaţiilor dintre aceste componente.

Ne amintim că, potrivit alineatului (3) al articolului 1 din Constituţie, statul român este un „stat democratic”, iar potrivit alineatului (4) al aceluiaşi articol, statul român „se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.”

Vom vedea, imediat, că statul român actual, construit prin Constituţia adoptată în anul 1991 şi revizuită în anul 2003, nu este nici democratic (demos=popor, kratos=putere), iar „puterile” lui nu sunt nici separate şi nici în echilibru.

Observăm, mai întâi, că, în titlul III al Constituţiei, cele trei „puteri” din titlul I au devenit „autorităţi” publice. Puterea legislativă este reprezentată de Parlament, puterea executivă de mai multe „autorităţi” (Preşedintele României, Guvernul, Administraţia publică), iar puterea judecătorească este reprezentată de „autoritatea” judecătorească. La capitolul I, destinat prezentării puterii legislative, Parlamentul, este inclusă şi instituţia numită Consiliul Legislativ, „organ consultativ de specialitate” al Parlamentului. La capitolul V, Administraţia publică, sunt incluse şi autorităţile publice locale, care, evident, nu fac parte din „puterile” statului, ele fiind „puteri” ale comunităţilor locale.

În Constituţie, există mai multe autorităţi publice, componente ale statului, care nu sunt incluse în acest titlu III, destinat construcţiei statului. Curtea Constituţională face obiectul separat al titlului V. Curtea de Conturi îşi găseşte locul la Titlul IV, Economia şi finanţele publice, ca şi Consiliul Economic şi Social. Instituţia Avocatului Poporului formează obiectul capitolului IV din cadrul titlului II, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale.

Componente ale statului român cu un rol deosebit de important în viaţa societăţii româneşti actuale nu îşi găsesc nici un loc în Constituţia României, care nu spune nici un cuvânt despre Banca Naţională a României, Autoritatea de Supraveghere Financiară, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Agenţia Naţională de Integritate, Autoritatea Electorală Permanentă, Institutul Naţional de Statistică, Academia Română, Societatea Româna de Televiziune, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe. Toate aceste componente ale statului român, denumite când „autorităţi”, când „instituţii”, când „autonome”, când „independente”, au fost şi sunt create prin legi adoptate de Parlament, ba chiar şi prin ordonanţe şi hotărâri de Guvern, fără ca poporul român să fie întrebat, consultat, în vreun fel. Practic, „arhitectura” statului român nu este concepută şi aprobată de poporul român, prin Constituţie, adoptată prin referendum, aşa cum este normal şi firesc. Statul român este opera „reprezentanţilor”, a celor care s-au instalat la conducerea statului român prin lovitura de stat din decembrie 1989 şi care se menţin la conducerea statului prin manipularea poporului cu ajutorul aparatului de stat, creat şi controlat de ei, şi al mijloacelor de comunicare în masă, al televiziunilor, în speţă, tot de ei create şi controlate.

„Reprezentanţii” şi-au construit un stat al lor, pe care îl prezintă ca fiind statul poporului român. Raţiunea de a fi a statului este aceea de a apăra drepturile şi interesele cetăţenilor, ale poporului. „Reprezentanţii” poporului român au construit un stat care apără drepturile, interesele şi privilegiile lor, ale „reprezentanţilor”, de fapt, ale oligarhilor, care se află în spatele lor.

La articolul 2 al Constituţiei, „reprezentanţii” au scris că „suveranitatea naţională aparţine poporului”, dar, la articolul 61 au scris că „Parlamentul este organul reprezentativ SUPREM al poporului român şi UNICA autoritate legiuitoare A ŢĂRII”. Parlamentul nu este unica autoritate legiuitoare a STATULUI, ci A ŢĂRII. Deasupra Parlamentului nu mai este nimeni, nimic. Nici, chiar, poporul. Numai Parlamentul poate să adopte legi, adică norme care să reglementeze relaţiile dintre cetăţeni, ca şi relaţiile dintre cetăţeni şi statul lor. Poporul nu mai poate să adopte legi. Poporul nu mai este suveran. Poporul a fost deposedat de suveranitatea sa naturală. Printr-o simplă frază, abil formulată şi abil strecurată în Constituţia ţării.

La alineatul (4) al articolului 1 din Constituţie, “reprezentanţii” au scris că statul român „se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor”, dar, iată, că aici, la articolul 61, una dintre puteri, cea legislativă, Parlamentul, devine SUPREMĂ, nu mai este „în echilibru” cu celelalte puteri. Această SUPREMAŢIE a Parlamentului, a puterii legislative, nu este una teoretică, ci una foarte reală, practică. Conform articolului 103, Parlamentul investeşte, adică numeşte Guvernul, principala şi reala componentă a puterii executive. Iată, deci că puterea executivă nu mai este separată de cea legislativă, devenită SUPREMĂ. La articolul 133, aflăm că membrii Consiliului Superior al Magistraturii, aleşi în adunările generale ale magistraţilor, judecători şi procurori, sunt VALIDAŢI de Senat, deci, de o componentă a puterii legislative, SUPREME. Principiul separaţiei puterilor este încălcat, din nou. Consiliul Superior al Magistraturii PROPUNE numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, dar numirea este aprobată de Preşedintele României, componentă a puterii executive. O nouă încălcare a principiului separaţiei puterilor. Conform articolului 140, consilierii Curţii de Conturi, organism care controlează modul de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, sunt numiţi de Parlament. Şase din cei nouă judecători ai Curţii Constituţionale sunt numiţi de Parlament, putere legislativă, iar trei sunt numiţi de Preşedintele României, putere executivă. Avocaţii Poporului sunt numiţi de Parlament. Iată cum arată „separaţia” puterilor în Constituţia românilor.

Lucrurile nu se opresc aici. „Reprezentanţii” au introdus în Constituţie, la articolul 117, norma conform căreia „ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii”, adoptată de Parlament. Urmează, apoi, norma potrivit căreia „autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică”, adică tot de Parlament. În baza acestor norme constituţionale, Parlamentul României a creat o adevărată caracatiţă statală, compusă din zeci de „autorităţi”, „agenţii” şi „instituţii publice”, toate „autonome”, dar numai cu numele, deoarece toate se află sub controlul puterii SUPREME. Conducătorii acestor autorităţi, agenţii şi instituţii sunt numiţi direct de Parlament, sau de primul ministru, numit şi el de Parlament. Toţi aceşti conducători de autorităţi, agenţii şi instituţii datorează carierele şi salariile lor celor care i-au numit în funcţie, adică membrilor Parlamentului, iar o astfel de „datorie” se plăteşte în contracte de milioane de euro încheiate de autorităţi, agenţii şi instituţii cu firmele parlamentarilor, sau cu posturi bine plătite pentru rudele, prietenii şi asociaţii parlamentarilor. Aici, în amestecul puterii SUPREME în treburile celorlalte componente ale statului, se află focarul SUPREM al corupţiei care a cuprins societatea românească în ultimii 24 de ani.

Câteva exemple. Potrivit Legii 312/2004, Banca Naţională a României este “instituţie publică independentă”, dar potrivit aceleiaşi legi, membrii Consiliului său de administraţie sunt numiţi de Parlament. Potrivit Ordonanţei Guvernului 93/2013, Autoritatea de Supraveghere Financiară este autoritate administrativă “autonomă” şi “independentă”, dar, conform aceleiaşi Ordonanţe, cei 15 membri ai Consiliului Autorităţii sunt numiţi de Parlament. Potrivit Legii 504/2002, Consiliul Naţional al Audiovizualului este o “autoritate publică autonomă”, dar cei 11 membrii ai Consiliului sunt numiţi de Parlament. Potrivit Legii 144/2007 Agenţia Naţională de Integritate este o “autoritate administrativă autonomă”, dar este condusă de un preşedinte, ajutat de un vicepreşedinte, amândoi numiţi de Senat. Potrivit Legii 286/2003, Autoritatea Electorală Permanentă este o „instituţie administrativă autonomă”, dar preşedintele ei este „numit prin hotărâre comună a Senatului şi Camerei Deputaţilor”.

Practic, prin norme constituţionale imprecise şi lacunare, voit formulate astfel, întrega putere în statul român a fost acaparată de Parlament, transformând, astfel, statul român într-un stat totalitar, oligarhic, care exercită puterea în folosul unei minorităţi, în detrimentul marii majorităţi a poporului. Această minoritate este formată din casta politicienilor şi oligarhilor, creată prin lovitura de stat din decembrie 1989 şi prin hoţia numită privatizare, minoritate care a folosit şi foloseşte statul totalitar, creat prin Constituţie, pentru propria sa îmbogăţire, prin deposedarea poporului de avuţia creată de el.

Odată asigurată concentrarea întregii puteri politice în mâinile Parlamentului, prin Constituţie, următorul pas a fost preluarea controlului asupra Parlamentului, lucru realizat prin crearea unui sistem politic şi a unui sistem electoral, care asigură câştigarea perpetuă a alegerilor parlamentare de către reprezentanţii castei politicienilor. În acest scop, Parlamentul a adoptat legile prin care a impus condiţia ca, la crearea noilor partide, să se strângă 25.000 de semnături, candidaţii la alegerile parlamentare să constituie depozite băneşti, cu mult peste posibilităţile omului de rând, subvenţii de la buget să fie acordate numai partidelor parlamentare, timpi de antenă să aibă numai partidele parlamentare, locurile în birourile secţiilor de votare să fie ocupate, cu prioritate, de reprezentanţii partidelor parlamentare etc. În lipsa unor restricţii şi sancţiuni impuse de Constituţie şi de lege, în campaniile electorale reprezentanţii castei politice cheltuiesc sume exorbitante, inaccesibile omului de rând, pentru reclamă electorală, dar şi pentru mituirea electoratului, cu sume de bani, sau cu kilograme de ulei, de zahăr, de mălai, de făină etc. La care se adaugă manipularea voinţei electoratului cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, al televiziunilor.

Iată, deci, că statul român, creat prin Constituţia adoptată în anul 1991 şi revizuită în anul 2003, nu este, de loc, un stat democratic, în care puterea politică să fie exercitată de popor, ci este un stat totalitar, în care puterea politică este exercitată de o minoritate, reprezentată de casta politicienilor, instalată la conducerea statului român prin lovitura de stat din decembrie 1989. O minoritate lacomă şi trădătoare, care a împins România în prăpastia sărăciei şi umilinţei.

De la această stare de fapt am pornit la elaborarea proiectului nostru de lege privind revizuirea Constituţiei României. De la constatarea că statul român construit prin Constituţia adoptată în anul 1991 şi revizuită în 1nul 2003 este un stat totalitar, un stat controlat de o minoritate, formată din casta politicienilor, care a deposedat poporul român de suveranitatea sa naţională, de puterea sa politică, pe care o exercită în scopul îmbogăţirii acestei caste politice, prin deposedarea poporului atât de resursele naturale ale ţării, cât şi de avuţia creată prin munca lui.

Obiectivul principal al demersului nostru îl reprezintă construcţia unei Constituţii prin care să scoatem statul român de sub controlul mafiei politice, la rândul ei, aflată sub controlul mafiei financiare, autohtone şi transnaţionale, care foloseşte acest stat pentru a ne jefui şi să punem statul român sub controlul poporului şi în slujba poporului, să dăm înapoi poporului şi suveranitatea şi avuţia de care a fost deposedat. Să înlocuim statul totalitar, oligarhic, antinaţional şi antiromânesc, creat prin actuala Constituţie a României, cu un stat popular, democratic, naţional, construit pe temelia valorilor morale supreme ale poporului român: credinţa; demnitatea; libertatea; dreptatea; adevărul; cinstea; onoarea; curajul; munca; spiritul de iniţiativă şi de întreprindere; omenia; ospitalitatea; toleranţa; dragostea pentru semeni, pentru familie, pentru popor şi pentru ţară; neagresiunea şi neamestecul în treburile altor popoare. Pe scurt, să dăm viaţă statului organic al românilor, aşa cum acesta a fost visat de geniul nostru naţional, Mihai Eminescu.

Pentru realizarea acestui obiectiv, am propus următoarele schimbări fundamentale în construcţia statului român:

1. Instituirea controlului direct şi total al poporului asupra statului. Poporul deţine toată puterea, întreaga suveranitate naţională. Prin Constituţie, poporul încredinţează statului, componentelor (puterilor, autorităţilor) acestuia, temporar şi condiţionat, o parte din atributele suveranităţii sale. Nici o componentă a statului nu poate exercita mai multă putere decât aceea care i-a fost încredinţată prin Constituţie. Poporul are nu numai dreptul exclusiv de a aproba arhitectura statului, componentele statului şi atribuţiile acestora, dar şi dreptul exclusiv de a-i numi, prin alegeri, şi a-i revoca, prin referendum, pe membrii Parlamentului şi pe conducătorii tuturor celorlalte componente ale statului.

2. O reală şi totală SEPARAŢIE a componentelor (puterilor, autorităţilor) statului român. Constituţia stabileşte care sunt componentele (puterile, autorităţile) statului şi care sunt atribuţiile acestora. Nici o componentă nu are dreptul să se amestece în treburile celorlalte componente, să numească sau să revoce din funcţie conducătorii sau personalul acestor componente. Conducătorii tuturor componentelor statului sunt aleşi de popor, prin vot universal, mai puţin Preşedintele Parlamentului, care este ales de membrii Parlamentului, aleşi, la rândul lor, de popor. Fiecare componentă a statului este organizată şi funcţionează în baza legilor adoptate de Parlament, sau de popor, prin referendum, cu respectarea prevederilor Constituţiei.

3. Desfiinţarea SUPREMAŢIEI Parlamentului, a puterii legislative. Parlamentul este una din componentele (puterile, autorităţile) statului român, anume aceea pe care poporul o investeşte cu puterea de a adopta legi, norme care reglementează relaţiile dintre cetăţeni şi relaţiile dintre cetăţeni şi statul lor. Cu precizarea că poporul îşi rezervă dreptul de a interveni în procesul de adoptare a legilor, acolo şi atunci când crede de cuviinţă. Poporul poate să adopte legi, prin referendum, în orice domeniu, inclusiv legi prin care să modifice, să completeze, sau să anuleze legi adoptate de Parlament. Parlamentul nu are dreptul să mai numească pe nimeni în nici o funcţie publică în celelalte componente ale statului. El are numai dreptul de a propune poporului demiterea din funcţie a Preşedintelui României şi a preşedinţilor celorlalte autorităţi ale statului, în cazurile în care aceştia încalcă prevederile Constituţiei.

4. Separarea totală a puterii executive de puterea legislativă. Conform actualei Constituţii, puterea executivă în statul român, respectiv puterea de a pune în aplicare legile, se realizează printr-un organism bicefal, compus din Preşedintele României, ales de popor, şi Guvernul României, investit, adică numit de Parlament. Spre deosebire de sistemul prezidenţial, cum este cel din Statele Unite ale Americii, de exemplu, în care Preşedintele, ales de popor, este şeful Guvernului, având puterea de a-i numi şi revoca pe membrii acestuia, în România a fost creat un aşa-zis sistem semiprezidenţial, în care preşedintele nu controlează şi nu răspunde de activitatea Guvernului, deoarece şeful şi membrii Guvernului sunt numiţi de Parlament. De fapt, în acest sistem semiprezidenţial, de activitatea Guvernului, deci a puterii executive, aceea care consumă aproape toate resursele financiare ale statului, nu răspunde nimeni. Nici Parlamentul, care aruncă vina pe puterea executivă, teoretic, conform Constituţiei, „separată” de cea legislativă, nici Preşedintele României, care aruncă vina pe Guvernul numit de Parlament. Nici, chiar, Guvernul, care aruncă vina pe legile adoptate de Parlament. Am arătat că această organizare a puterii executive a statului român are consecinţe nefaste, cea mai gravă dintre acestea fiind corupţia la cel mai înalt nivel al statului, de unde se difuzează în toate structurile statului şi ale întregii societăţi.

Pentru eliminarea acestui focar de ineficienţă şi de corupţie şi pentru sporirea responsabilităţii în exercitarea puterii executive, am propus instituirea sistemului prezidenţial, în care Preşedintele României să aibă puterea de a numi şi revoca pe primul-ministru şi pe ceilalţi membrii ai Guvernului, şi să răspundă, astfel, direct, în faţa poporului, pentru activitatea desfăşurată de Guvern.

5. O nou model de organizare a exercitării puterii executive. Am văzut că, pe lângă organismul bicefal reprezentat de Preşedintele României şi Guvernul României, în baza prevederilor articolului 117 din Constituţie, în statul român, au fost create mai multe „autorităţi” şi „instituţii”, declarate „autonome” şi „independente”, în realitate subordonate Parlamentului, puterea SUPREMĂ. Toate aceste autorităţi exercită, de fapt, părţi ale puterii executive, adică pun în aplicare legi referitoare la diferite domenii ale activităţii sociale. Astfel, Consiliul Naţional al Audiovizualului pune în aplicare legislaţia care reglementează activitatea mijloacelor de comunicare în masă, Autoritatea de Supraveghere Financiară pune în aplicare legislaţia referitoare la sistemul financiar al ţării, Autoritatea Electorală Permanentă pune în aplicare legislaţia referitoare la organizarea şi desfăşurarea alegerilor şi referendumurilor, Agenţia Naţională de Integritate aplică legislaţia referitoare la asigurarea integrităţii morale a persoanelor care ocupă funcţii publice, Institutul Naţional de Statistică pune în aplicare legislaţia referitoare la organizarea statisticii oficiale în România.

Există, desigur, multe alte autorităţi, agenţii şi instituţii, care îndeplinesc tot atribuţii executive, dar care funcţionează acolo unde le este locul, în subordinea Guvernului. Specific celor menţionate mai sus este faptul că activitatea lor afectează, direct, activitatea tuturor celorlalte componente ale statului. Ele fie furnizează informaţii utile pentru toate celelalte componente ale statului, fie desfăşoară activităţi de supraveghere şi control asupra celorlalte componente. Din această cauză, ele nu trebuie să se afle sub controlul niciuneia dintre componentele statului, ci să fie organizate ca autorităţi distincte ale statului, total separate şi independente. Ele trebuie să se afle sub controlul direct al poporului, ceea ce înseamnă că funcţiile lor trebuie definite prin Constituţie, iar conducătorii lor să fie numiţi, prin alegeri, şi revocaţi, prin referendum, de către popor.

În acest sens, am propus ca, pe lângă cele trei componente „clasice” ale statului – legislativă, executivă, judecătorească – să fie create, prin Constituţie, încă şase componente (autorităţi) ale statului român, separate şi independente faţă de cele trei: Autoritatea Mediatică, Autoritatea Financiară, Autoritatea Electorală, Autoritatea Morală, Autoritatea Statistică, Autoritatea Ştiinţifică. Le vom descrie, pe fiecare în parte, la locul potrivit.

6. Profesionalizarea exercitării puterii politice. Constituţia României adoptată în anul 1991 şi revizuită în anul 2003 nu instituie nici un fel de cerinţe în ceea ce priveşte pregătirea profesională a celor care candidează pentru ocuparea funcţiilor din care se exercită puterea politică şi nici un fel de cerinţe în ceea ce priveşte prezenţa expertizei profesionale în structura organizatorică a autorităţilor statului. Rezultatul este acela că statul român a ajuns să fie condus de analfabeţi şi interlopi, cozi de topor ale oligarhiei financiare, autohtone şi transnaţionale, funcţiile publice fiind câştigate nu prin merite, prin competenţă şi experienţă profesională, ci prin apartenenţa la casta politică, prin fraudarea alegerilor, prin cumpărarea voturilor şi posturilor, prin mită şi şpagă, prin manipularea voinţei politice cu ajutorul banilor şi al mijloacelor de comunicare în masă, al televiziunilor.

Pentru scoaterea statului din ghearele analfabeţilor şi interlopilor şi punerea lui în mâinile profesioniştilor, am propus introducerea de norme constituţionale care, pe de o parte, obligă pe toţi cei care candidează pentru ocuparea de funcţii publice să prezinte dovezi care să ateste că s-au remarcat ca buni profesionişti şi ca cetăţeni de moralitate desăvârşită, iar, pe de altă parte, obligă toate autorităţile statului să aibă în structura lor organizatorică consilii tehnico-ştiinţifice, formate din EXPERŢI, recunoscuţi, ca atare, la nivelul ţării. Aceşti experţi vor fi desemnaţi de organizaţiile profesionale de specialitate şi de către organizaţiile societăţii civile, reprezentate de asociaţiile comunitare. Ei vor avea un mandat de şase ani, mai lung decât mandatul celor ce deţin funcţii politice elective, de patru ani, astfel încât să se asigure continuitatea programelor şi politicilor publice, indiferent de schimbările politice rezultate din alegeri.

7. Consolidarea democraţiei participative directe. Practic, în condiţiile stabilite de normele actualei Constituţii a României, singura intervenţie a poporului în exercitarea suveranităţii, a puterii politice, este participarea sa la alegeri, la desemnarea celor care vor conduce, timp de patru sau mai mulţi ani, diferitele componente ale statului şi ale autorităţilor locale. El mai poate participa la referendum, organizat de Preşedintele României, pe probleme alese de Preşedinte. Poporul nu poate iniţia referendum, nu poate adopta legi, nu îi poate revoca pe cei pe care i-a votat. Poporul nu mai are nici o putere. Toată puterea i-a fost furată de tagma politicienilor.

Am văzut cum casta politică, speculând impreciziile şi lacunele Constituţiei, a reuşit să-şi construiască un regim politic şi electoral care asigură alegerea perpetuă a membrilor săi la conducerea diverselor componente ale statului român şi, apoi, folosirea statului pentru apărarea intereselor şi privilegiilor castei.

Pentru spargerea acestui cerc vicios, este necesar să introducem în Constituţie norme care să permită poporului să-şi exercite plenar şi direct suveranitatea. În acest sens, am propus ca poporul să poată organiza referendum oricând şi în orice domeniu, inclusiv pentru adoptarea de legi şi pentru revocarea oricărei persoane aleasă în orice funcţie publică. Mai mult, am propus introducerea în Constituţie a unui nou titlu, destinat constituirii asociaţiilor comunitare, prin care societatea civilă va participa direct la supravegherea modului în care diferitele componente ale statului şi persoanele alese la conducerea acestora îşi îndeplinesc angajamentele asumate în alegeri şi atribuţiile stabilite prin Constituţie şi prin lege şi va putea să-i sancţioneze direct pe cei care nu îşi îndeplinesc angajamentele şi obligaţiile asumate, revocându-i din funcţii, prin referendum.

Rolul şi structura

Lasă un răspuns

SECŢIUNEA 1. Organizare şi funcţionare.

Articolul 61.

Am schimbat denumirea titlului III al Constituţiei, din “Autorităţile publice” în “Autorităţile statului”, pentru ca acest titlu să fie destinat definirii componentelor (autorităţilor) statului naţional, urmând ca “Autorităţile locale”, şi ele publice, să formeze obiectul unui titlu separat (Titlul III.1).

Am împărţit acest titlu III în nouă capitole, astfel: Capitolul I – Autoritatea Legislativă; Capitolul II – Autoritatea Executivă; Capitolul III – Autoritatea Judecătorească; Capitolul IV – Autoritatea Mediatică; Capitolul V – Autoritatea Financiară; Capitolul VI – Autoritatea Electorală; Capitolul VII – Autoritatea Statistică; Capitolul VIII – Autoritatea Morală şi Capitolul IX – Autoritatea Ştiinţifică.

Acum, după depunerea textului proiectului nostru la Consiliul Legislativ şi la Monitorul Oficial al României, în vederea publicării, am realizat că, de fapt, tot aici, în titlul III al Constituţiei, este locul şi al altor componente ale statului, plasate în alte titluri constituţionale. Am în vedere Curtea Constituţională, care face obiectul titlului V, Curtea de Conturi, plastă în titlul IV, Economia şi finanţele publice, Avocatul Poporului, plasat la titlul II, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale. Vom putea face aceste modificări pe parcursul procesului de definitivare a textului Noii Constituţii. Ele pot fi făcute şi de Consiliul Legislativ, acesta fiind împuternicit, prin lege, să rearanjeze şi să renumeroteze titlurile, capitolele, secţiunile şi articolele Constituţiei.

În actuala Constituţie a României, Autorităţii Legislative, respectiv Parlamentului, îi sunt destinate 19 articole, de la articolul 61 până la articolul 79. Noi am introdus două noi articole: articolul 62.1, cu denumirea de “Candidaturile pentru alegerea membrilor Parlamentului” şi articolul 72.1, cu denumirea “Demiterea Parlamentarilor”. Am abrogat două articole: articolul 65, cu denumirea “Şedinţele Camerelor” şi articolul 75, cu denumirea “Sesizarea Camerelor”, ambele articole devenind fără obiect ca urmare a faptului că în proiectul nostru constituţional am optat pentru un Parlament unicameral, aşa cum a hotărât poporul român prin referendumul din 22 noiembrie 2009. Am propus modificări şi completări în toate celelalte 17 articole ale acestui capitol.

1. Cea mai importantă modificare propusă de noi priveşte articolul 61, care are denumirea “Rolul şi structura” Parlamentului.

Iată textul acestui articol în actuala Constituţie a României:

„(1) Parlamentul este organul reprezentativ SUPREM al poporului român şi UNICA autoritate legiuitoare A ŢĂRII.

(2) Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.”

Iată şi modificarea propusă de Comisia Parlamentară, condusă de Crin Antonescu, Preşedintele Senatului României, la alineatul (1) al acestui articol:

„(1) Parlamentul este organul reprezentativ al poporului român, forul SUPREM de dezbatere și de DECIZIE al NAŢIUNII și unica autoritate legiuitoare a ŢĂRII.”

Iată şi textul propus de noi:

“(1) Parlamentul exercită puterea legislativă în statul român, în limitele stabilite prin Constituţie.

(2) Parlamentul nu poate adopta legi, hotărâri sau moţiuni care sunt contrare rezultatului unui referendum naţional valabil.

(3) Poporul poate aproba legi, prin referendum naţional, în orice domeniu, inclusiv legi prin care să modifice, să completeze, sau să anuleze legi adoptate de Parlament.

(4) Parlamentul este alcătuit dintr-o singură Cameră denumită Camera Reprezentanţilor.”

Actuala Constituţie ridică Parlamentul nu numai deasupra celorlalte „organe” reprezentative ale poporului, adică deasupra celorlalte componente ale statului, încălcând principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, principiu înscris la alineatul (4) al articolului 1 din Constituţie, dar şi deasupra poporului, încălcând principiul suveranităţii naţionale, principiu înscris la articolul 2 al Constituţiei.

Comisia Parlamentară, condusă de Crin Antonescu, întăreşte şi mai mult SUPREMAŢIA Parlamentului. Politicienii doresc şi mai multă putere. De fapt, nu politicienii, ci cei care se află în spatele lor: OLIGARHII. Ei doresc ca Parlamentul, pe care ei ajung să-l stăpânească prin fraudarea alegerilor, prin manipularea voinţei electoratului, cu ajutorul banilor şi al informaţiei, să devină for SUPREM DE DECIZIE AL NAŢIUNII. Nu se mulţumesc să fie UNICA autoritate legiuitoare a ŢĂRII, vor să aibă şi puterea de a lua DECIZII în toate componentele statului, nu numai în adoptarea legilor. Vor să aibă putere de a lua decizii şi în domeniul executiv şi în domeniul judecătoresc. Nu se mulţumesc cu puterea de a numi Guvernul, de a valida membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de a numii judecătorii Curţii Constituţionale, consilierii Curţii de Conturi etc. Vor să aibă acces DIRECT la decizii în toate structurile statului.

Mai mult, Comisia Parlamentară propune şi introducerea unui nou alineat la articolul 64, cu următorul text:

„Orice persoană de drept public, orice persoană juridică privată şi orice persoană fizică are obligaţia de a se prezenta, direct sau prin reprezentant legal, după caz, în faţa unei comisii parlamentare, în urma invitaţiei scrise primite din partea acesteia, cu respectarea principiului separaţiei puterilor în stat. Activitatea comisiei parlamentare nu se poate substitui organelor judiciare.”

Adăugirea referitoare la „respectarea principiului separaţiei puterilor în stat” şi precizarea că „activitatea comisiei parlamentare nu se poate substitui organelor judiciare” sunt praf în ochii opiniei publice. Odată intrată în vigoare o astfel de normă constituţională, parlamentarii vor putea chema la ordin pe toţi cetăţenii ţării şi pe toţi conducătorii autorităţilor şi instituţiilor statului. Traficul de influenţă se va exercita direct, fără limită şi fără nici o piedică.

Aici, în acest articol 61, este călcâiul lui Ahile al întregului eşafodaj constituţional şi legislativ prin care poporul român a fost deposedat de suveranitate, de puterea politică, acaparată de politicieni şi folosită, apoi, pentru deposedarea poporului de avuţia naţională, de celelalte drepturi şi libertăţi, pentru a fi adus în starea de sărăcie şi de sclavie, pe care o cunoaştem.

Normele constituţionale propuse de noi la acest articol vor repune poporul român în situaţia de stăpân, de deţinător al puterii politice, al suveranităţii. Parlamentul nu va mai fi organul reprezentativ SUPREM, nu va fi nici forul SUPREM DE DECIZIE AL NAŢIUNII, ci numai una din autorităţile statului român, aceea care este împuternicită de popor să adopte legi, nu oricum, ci în limitele stabilite prin Constituţie. Parlamentul nu poate să mai adopte legi care sunt contrare voinţei poporului, exprimată prin referendum. Parlamentul nu mai este UNICA autoritate legiuitoare a ŢĂRII, deoarece şi poporul poate să adopte legi, inclusiv legi prin care să modifice, să completeze, sau să anuleze legi adoptate de Parlament.

Vom vedea că modificările propuse de noi la acest articol 61 al Constituţiei vor determina modificarea întregii construcţii constituţionale.

În Avizul său nr. 47/2014, Consiliul Legislativ al României nu comentează şi nu găseşte nimic în neregulă la propunerile formulate de noi în alineatele (1)-(3) ale articolului 61, ceea ce înseamnă că este de acord cu aceste propuneri. Consiliul Legislativ nu respinge nici alineatul (4), cel prin care noi propunem ca Parlamentul României să fie constituit dintr-o singura Cameră, aşa cum a hotărât poporul român, prin referendumul naţional din 22 noiembrie 2009. Nu îl respinge, dar îl comentează, într-o formă care susţine, de fapt, poziţia Comisiei Parlamentare, condusă de Crin Antonescu, care se preface că nu a auzit nimic de decizia luată de poporul român şi lasă neschimbat alineatul (2) al articolului 61 din actuala Constituţie, care stipulează că „Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat”. De fapt, Consiliul Legislativ, reia, în Avizul său, un citat dintr-o Decizie a Curţii Constituţionale a României, lucru care arată cât de bine se susţin autorităţile statului român, una pe alta, atunci când vor să calce în picioare voinţa poporului.

Prin Decizia sa nr.799/2011 Curtea Constituţională stabilea faptul că trecerea la un sistem unicameral “nu pune în discuţie niciuna dintre limitele revizuirii prevăzute de art. 152 din Constituţie, ci reprezintă exclusiv o opţiune politică asupra căreia se vor pronunţa participanţii la procedura de revizuire a Constituţiei.

Nu trebuie ignorate totuşi, în exprimarea acestei opţiuni, tradiţia statului român şi avantajele pe care le oferă o structură bicamerală a Parlamentului în raport cu cea unicamerală.

Curtea a reţinut în acest sens că, în mod tradiţional, Parlamentul României a avut o structură bicamerală. Această structură a forului legiuitor, consacrată în anul 1864, prin „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris ” al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a continuat să existe sub imperiul Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938, fiind întreruptă doar în perioada regimului comunist, când reprezentanţa naţională era unicamerală – Marea Adunare Naţională. După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul – lege nr.92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.35 din 18 martie 1990, act în baza căruia s-au organizat alegerile din mai 1990, a fost reintrodusă formula bicameralismului. Constituţia din 1991 a preluat, cu unele modificări, această structură a Parlamentului, menţinută cu prilejul revizuirii Legii fundamentale din anul 2003. Modificarea textelor incidente în materie, realizată cu prilejul revizuirii, a vizat doar trecerea la un sistem de bicameralism funcţional.”

De acord că nu trebuie ignorate nici tradiţia statului român, nici avantajele pe care le oferă structura bicamerală a Parlamentului, însă îi invit pe domnii judecători ai Curţii Constituţionale şi pe juriştii Consiliului legislativ să nu ignorăm nici voinţa poporului român, nici starea actuală a societăţii româneşti.

Decizia luată de poporul român în referendumul din 22 noiembrie 2009 este una corectă, care corespunde realităţilor societăţii româneşti din acest moment al istoriei sale.

Fără îndoială că, la dimensiunile României şi ale poporului român, cea mai potrivită formă de organizare a puterii legiuitoare ar fi un Parlament format din două camere, o Cameră a Reprezentanţilor, constituită prin alegeri, şi un Senat, constituit din elita societăţii româneşti, asemănător celui care a funcţionat în baza prevederilor Constituţiei României adoptată în anul 1923. Dintr-un astfel de Senat ar trebui să facă parte, de exemplu: foştii Preşedinţi ai României, foştii prim-miniştri, foştii preşedinţi ai celor două Camere ale Parlamentului, preşedinţii confederaţiilor sindicale, preşedinţii confederaţiilor patronale, mitropoliţii ţării şi conducătorii celorlalte culte recunoscute de statul român, rectorii universităţilor, preşedinţii uniunilor (corporaţiilor) profesionale, foştii preşedinţi ai Academiei Române, foştii guvernatori ai Băncii Naţionale a României etc. Un astfel de Senat ar fi de dorit şi ar fi posibil într-o Românie NORMALĂ.

România de astăzi nu este una NORMALĂ. Este o Românie BOLNAVĂ. „Elita” societăţii româneşti este constituită, cu puţine excepţii, din criminali ai poporului român. Cine să fie membri ai unui astfel de Senat al elitelor României? Ion Iliescu, care a promulgat Legea 15/1990, prin care poporul român a fost deposedat de tot capitalul productiv pe care îl acumulase în 50 de ani de comunism, care a promulgat, apoi, legile „privatizării”, prin care acest capital productiv a fost transformat în vile, iahturi, jeepuri, pentru mafia politică, sau trecut în proprietatea străinilor? Mugur Isărescu, care a generat inflaţia galopantă din anii 90, prin care salariile şi pensiile românilor au fost înjumătăţite, prin care întreprinderile şi băncile româneşti au fost împinse în faliment, pentru a putea fi cumpărate, pe nimic, de guvernanţi şi de străini? Prim-miniştrii Petre Roman, Teodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Victor Ciorbea, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc, Victor Ponta, care, toţi, şi-au adus, din plin, „contribuţia” la dezastrul economic, social, politic şi moral al ţării? Preşedinţii de confederaţii sindicale, care au trădat, complet, interesele membrilor de sindicat şi au participat şi ei, alături de preşedinţii de confederaţii patronale, la marele ospăţ al „privatizării”? Preşedinţii de uniuni profesionale, care nu au scos o vorbă împotriva marelui jaf naţional, din care s-au înfruptat şi ei?

Este nevoie de cel puţin un deceniu, în care societatea românească să se VINDECE, să se însănătoşească, să-şi crească o nouă generaţie de oameni politici, de adevăraţi oameni de stat, de o adevărată elită naţională, care să poată constitui Senatul de care va avea nevoie şi pe care îl va merita poporul român. Putem să facem această VINDECARE, cu un Parlament redus la 300 de membri, constituit dintr-o singură Cameră, cu puteri limitate, poporul urmând să-şi reţină puterea de a interveni în procesul de legiferare, pentru a împiedica Parlamentul să legifereze autoritar, în interesul mafiei politice şi financiare, contrar intereselor naţionale. În aceiaşi direcţie, a apărării intereselor naţionale şi împiedicării Parlamentului să devină o anexă legislativă a mafiei politice şi financiare, trebuie să acţioneze şi Preşedintele României, în exercitarea puterii executive a statului, ca şi conducătorii celorlalte componente ale statului român.

VOTAŢI Art. 61. "Rolul şi structură"
Votează

Categorii de legi

Lasă un răspuns

Articolul 73

La litera a), am adăugat la legile organice pe cele privind organizarea şi funcţionarea noilor autorităţi ale statului, create prin CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR: Autorităţii Judecătoreşti, Autorităţii Mediatice, Autorităţii Financiare, Autorităţii Electorale, Autorităţii Statistice, Autorității Morale, Autorității Ştiinţifice, Curţii Constituţionale, Curţii de Conturi, Avocatului Poporului, Consiliului Naţional de Securitate, Consiliului Legislativ, Serviciului Român de Informaţii.

VOTAŢI Art. 73. "Categorii de legi "
Votează

Rolul Preşedintelui

Lasă un răspuns

SECŢIUNEA 1. Preşedintele României.

Articolul 80

În Constituţia actuală, Capitolul II din Titlul III (Autorităţile publice), are denumirea de „Preşedintele României” şi conţine 21 de articole.

După Capitolul II, în actuala Constituţie, urmează alte trei capitole, care se referă la diverse componente ale puterii executive: Capitolul III – Guvernul; Capitolul IV – Raporturile Parlamentului cu Guvernul; Capitolul V – Administraţia publică. Capitolul VI, ultimul din Titlul III, este intitulat „Autoritatea judecătorească”.

Noi propunem ca toate cele patru capitole care privesc exercitarea puterii executive (II, III, IV, V) să fie comasate într-un singur capitol, II, cu denumirea de „Autoritatea Executivă”, împărţit în patru Secţiuni: 1. Preşedintele României; 2. Guvernul; 3. Raporturile dintre Autoritatea Legislativă şi Autoritatea Executivă; 4. Administraţia publică centrală.

Capitolul VI din actuala Constituţie devine Capitolul III în CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR, cu aceiaşi denumire, “Autoritatea Judecătorească”.

Primul din cele 21 de articole destinate instituţiei Preşedintelui României, articolul 80, are denumirea „Rolul Preşedintelui” şi următorul cuprins:

„(1) Președintele României reprezintă statul român şi este garantul independenței naţionale, al unităţii şi al integrității teritoriale a țării.

(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituției şi la buna funcționare a autorităţilor publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.”

Noi propunem ca acest articol să aibă următorul cuprins:

„(1) Preşedintele României conduce Autoritatea Executivă a statului român, în limitele stabilite de Constituţie.

(2) Preşedintele României reprezintă poporul şi statul român şi este garantul democraţiei, al suveranităţii şi independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.

(3) Preşedintele României răspunde în faţa poporului pentru buna funcţionare a Guvernului şi a tuturor instituţiilor publice care compun Autoritatea Executivă a statului.

(4) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a tuturor autorităţilor statului. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între autorităţile statului, precum şi între stat şi popor.”

Textul propus de noi reflectă opţiunea noastră fermă pentru respectarea riguroasă a principiului separaţiei componentelor statului, concretizat şi în separarea autorităţii executive de autoritatea legislativă. Respectarea acestui principiu impune scoaterea Guvernului de sub autoritatea Parlamentului şi punerea lui sub autoritatea Preşedintelui, ales de popor, cu misiunea expresă de a conduce componenta executivă a statului.

Preşedintele României nu poate fi făcut responsabil pentru buna sau proasta guvernare a ţării, deci pentru funcţionarea Guvernului şi a celorlalte instituţii publice subordonate Guvernului, atâta timp cât aceste instituţii sunt controlate de Parlament, care numeşte şi demite din funcţie pe membrii Guvernului şi pe conducătorii instituţiilor subordonate Guvernului.

Preşedintele României reprezintă nu numai statul, ci şi poporul român. Istoria stă mărturie că statul se poate rupe de popor, că statul poate să nu mai reprezinte poporul şi să nu mai fie slujitor al poporului. Indiferent ce se întâmplă cu diferitele componente ale statului, cel ales de popor în funcţia de şef al statului, de Preşedinte al României, trebuie să ştie, prin Constituţie, că el reprezintă nu numai statul, ci şi poporul român, în ansamblul său.

Preşedintele României este nu numai garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării, ci şi garant al DEMOCRAŢIEI, al suveranităţii, al puterii poporului. Apărarea puterii poporului este prima şi cea mai importantă îndatorire a tuturor celor investiţi cu părţi din această putere, inclusiv, şi în primul rând, pentru cel investit în cea mai înaltă funcţie publică, aceea de Preşedinte al României.

VOTAŢI Art. 80. "Rolul Preşedintelui"
Votează

AUTORITATEA MORALĂ

Lasă un răspuns

Articolul 134.7

În ultimii 24 de ani, în România a fost construită o societate bolnavă, la temelia căreia stau valori străine de poporul român.

Trăim într-o societate în care valorile morale fundamentale ale civilizaţiei româneşti, ale poporului român – credinţa; demnitatea; libertatea; dreptatea; adevărul; cinstea; onoarea; curajul; munca; spiritul de iniţiativă şi de întreprindere; omenia; ospitalitatea; toleranţa; dragostea pentru semeni, pentru familie, pentru popor şi pentru ţară; neagresiunea şi neamestecul în treburile altor popoare – au fost înlocuite cu exact opusul lor. Tot mai mulţi români nu mai cred nici în ei, nici în Dumnezeu. Tot mai mulţi români renunţă la demnitate, la libertate, la dreptate, la adevăr, la cinste, la onoare, pentru un pumn de arginţi. Tot mai mulţi români cedează în faţa agresiunii fără luptă. Tot mai mulţi români vor să se îmbogăţească fără muncă, vor să trăiască din furat. Tot mai mulţi români aşteaptă să trăiască din pomeni acordate de stat. Tor mai mulţi români devin egoişti, intoleranţi, lipsiţi de dragoste faţă de semeni, faţă de familie, faţă de ţară.

Tot mai mulţi români folosesc minciuna şi înşelăciunea pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi însuşi valori create de semenii lor.

La temelia acestei societăţi bolnave se află marea hoţie numită „privatizare”. Este hoţia prin care autorii loviturii de stat din decembrie 1989 şi-au însuşit avuţia creată de poporul român în cei 50 de ani de comunism. Marea hoţie a fost săvârşită de predători prin minciună şi înşelăciune. Prada a fost uriaşă şi pentru înhăţarea ei prădătorii au pus stăpânire pe statul român şi l-au populat cu politicieni corupţi, pe care i-au mituit cu o bună parte din pradă. Cancerul minciunii, înşelăciunii, mituirii, corupţiei, trădării, slugărniciei, s-a infiltrat adânc în masa populaţiei româneşti.

Politica, ocuparea de funcţii publice, a devenit principala sursă de îmbogăţire, de însuşire a bunurilor şi valorilor create în economia românească. Nu munca. Nici creaţia. Nici inovaţia. Nici economisirea.

Politicienii români din ultimul sfert de veac nu urmăresc să ocupe o funcţie publică deoarece doresc să fie de folos semenilor lor, să-şi pună cunoştinţele şi aptitudinile în slujba acestora, ci pentru că funcţia publică îi ajută pe ei să se îmbogăţească, să-şi însuşească valori create de alţii, să fure, să dea şi să primească mită, să facă trafic de influenţă, să şantajeze, să înşele, să escrocheze, fără să dea socoteală.

Corupţia devine tot mai mult sinonimă cu politica şi, din păcate, politicianul corupt devine modelul tinerei generaţii de români. „Succesurile” îmbogăţirii politicienilor prin corupţie devin exemple de urmat.

Primul şi cel mai important pas către curăţirea vieţii politice, a întregii societăţi româneşti, de flagelul corupţiei, către o societate clădită pe valorile morale ale civilizaţiei româneşti, este scoaterea statului român din ghearele oligarhiei politico-financiare şi punerea acestui stat sub controlul poporului. Acesta este, de fapt, obiectivul fundamental al Constituţiei Cetăţenilor.

Procesul de însănătoşire morală a societăţii româneşti va fi unul dificil şi de durată, el implicând schimbarea unor mentalităţi clădite în aproape un secol de îndepărtare a poporului român de valorile civilizaţiei sale.

Accelerarea procesului de însănătoşire morală a societăţii româneşti necesită intervenţia continuă şi energică atât a tuturor cetăţenilor cinstiţi, neinfestaţi de virusul corupţiei, cât şi a statului român în supravegherea activităţii politicienilor şi sancţionarea promptă a acestora, în toate cazurile în care se constată că aceştia încalcă legile, nu îşi respectă angajamentele, se îmbogăţesc prin mijloace necinstite, înşelându-şi concetăţenii.

În Constituţia României, adoptată în anul 1991 şi revizuită în anul 2003, nu se suflă o vorbă despre moralitatea politicienilor, despre constituirea unei componente a statului român care să fie investită cu puterea de a impune respectarea de către politicieni a normelor morale specifice civilizaţiei româneşti.

Prin Legea 144/2007, a fost înfiinţată Agenţia Naţională de Integritate (ANI), ca autoritate administrativă „autonomă”, cu personalitate juridică, al cărei obiect de activitate constă în verificarea declaraţiilor de avere ale politicienilor şi în verificarea modului în care politicienii respectă dispoziţiile legale referitoare la conflictul de interese şi la regimul incompatibilităţilor. Mai pe înţelesul nostru, ANI verifică dacă politicienii declară toată averea dobândită în timpul în care ocupă o funcţie publică, nu şi cea dobândită înainte de a ocupa funcţia publică în cauză. ANI mai verifică, apoi, dacă politicienii nu îşi declară interesele pe care le au în activitatea diverselor întreprinderi care funcţionează în economia naţională.

În sfârşit, ANI mai verifică şi dacă politicienii nu declară diferitele funcţii pe care le ocupă, încălcând prevederile legii, în sectorul public, sau privat, care le aduc venituri suplimentare, pe lângă cele aduse de funcţia ocupată legal.

Ca şi toate celelalte instituţii şi autorităţi create de Parlament, prin legi, adoptate în baza alineatului (3) al articolului 117 din actuala Constituţie, ANI este o autoritate autonomă numai cu numele. Conducătorii ei, preşedinte şi vicepreşedinte, sunt numiţi de Senat, deci, de politicieni. Cei doi îi vor „verifica” pe cei care i-au numit în funcţie. De fapt, ANI este o anexă a Parlamentului, pe care politicienii o folosesc pentru hărţuirea adversarilor politici şi pentru înscenarea de scandaluri judiciare, menite să distragă atenţia publicului de la hoţiile politicienilor.

CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR crează o nouă componentă a statului român, Autoritatea Morală, care va deveni un adevărat garant al asigurării integrităţii morale în exercitarea tuturor funcţiilor publice.

Autoritatea Morală va monitoriza modul în care toate persoanele alese în funcţii publice îşi respectă contractele electorale şi angajamentele asumate în campaniile electorale şi va aduce la cunoştinţa publicului rezultatele acestei monitorizări, va emite opinii referitoare la modul în care persoanele alese în funcţii publice şi-au îndeplinit angajamentele asumate în campaniile electorale, pe care le va publica pe site-ul său şi în Monitorul Oficial al României.

Autoritatea Morală va formula cereri pentru trimiterea în judecată a persoanelor alese în funcţii publice care au încălcat prevederile contractelor electorale, care se află în incompatibilitate ori în conflict de interese, sau care nu pot justifica averile dobândite înainte sau în timpul exercitării mandatului.

Autoritatea Morală va acorda asistenţă de specialitate comitetelor cetăţeneşti constituite, potrivit legii, pentru promovarea iniţiativelor legislative cetăţeneşti şi pentru organizarea referendumurilor.

Autoritatea Morală va fi separată şi total independentă de celelalte componente ale statului.

Preşedintele Autorităţii Morale va fi ales de popor, prin vot universal, ca şi Preşedintele României.

În cadrul Autorităţii Morale va funcţiona un Consiliu Naţional de Integritate, format din 7 experţi în domeniul dreptului, din care 3 propuşi de organizaţiile profesionale ale juriştilor din România şi 4 propuşi de Uniunea Naţională a Asociaţiilor Comunitare. Consiliul Naţional de Integritate va aviza toate deciziile Preşedintelui Autorităţii Morale, care vor fi publicate pe site-ul Autorităţii şi în Monitorul Oficial al României.

AUTORITATEA ŞTIINŢIFICĂ

Lasă un răspuns

Articolul 134.8

În anul 1989, România ajunsese să dispună de o puternică industrie, de înalt nivel tehnic, competitivă pe plan internaţional. Ajunsese aici, cumpărând, de la străini, cu bani grei, tehnologii de ultimă generaţie, dar şi prin dezvoltarea propriilor capacităţi de creaţie tehnică, concretizată într-o amplă reţea de institute de cercetare, fundamentală şi aplicativă, şi de proiectare, de rezultatele căreia au beneficiat toate ramurile economiei naţionale: industrie, agricultură, transporturi, construcţii etc.

În goana lor după îmbogăţire rapidă şi nemăsurată, politicienii români au distrus nu numai o bună parte a industriei naţionale, pe care au pus-o pe butuci, ca să o poată vinde ca fier vechi, să facă rost, repede, de bani, pe care să-i transforme în bunuri de consum de lux – vile, jeepuri, iahturi, etc – sau să-i transfere în afara ţării, dar au distrus şi cea mai mare parte a institutelor de cercetare şi proiectare, ca să pună ghearele pe clădirile şi terenurile pe care erau amplasate aceste institute. Totul s-a făcut „legal”, prin legi şi hotărâri de guvern, adoptate în baza Constituţiei.

Reţeaua unităţilor de cercetare a fost trecută de la un minister la altul, a primit de la bugetul de stat sume din ce în ce mai mici, la conducerea ei au fost promovaţi politicieni, incompetenţi şi hrăpăreţi, care s-au îmbogăţit din afacerile imobiliare cu clădiri şi terenuri, dar au distrus aproape complet potenţialul tehnologic al ţării.

Trebuie să oprim, cât mai repede, acest atentat la viitorul ţării şi al poporului nostru, să reaşezăm ştiinţa la temelia procesului de dezvoltare a economiei şi societăţii româneşti.

În acest scop, CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR propune crearea unei noi componente a statului român, Autoritatea Ştiinţifică, o componentă complet separată şi independentă faţă de celelalte autorităţi ale statului.

Autoritatea Ştiinţifică va coordona întrega activitate desfăşurată de institutele, centrele şi unităţile de cercetare ştiinţifică ale României, finanţate de la bugetul public naţional, inclusiv activitatea de cercetare desfăşurată de Academia Română şi de academiile de ramură finanţate de la bugetul public naţional.

Autoritatea Ştiinţifică va elabora Strategia de Dezvoltare a României, pe termene de 5, 10, 20 şi 30 de ani, aceasta urmând să fie actualizată în fiecare an şi publicată pe site-ul Autorităţii şi în Monitorul Oficial al României, astfel încât fiecare cetăţean al României să ştie încotro se îndreaptă ţara, care îi sunt resursele şi cum ar trebui acestea folosite pentru a se asigura creşterea continuă şi susţinută a nivelului de trai al tuturor românilor [alineatul (4) al articolului 134.8 din CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR].

Autoritatea Ştiinţifică va emite opinii asupra modului în care Programele Naţionale de Dezvoltare a României asumate în campaniile electorale de candidaţii la funcţia de Preşedinte al României şi de preşedinţi ai celorlalte autorităţi ale statului se încadrează în Strategia de Dezvoltare a României [alineatul (5)]. Evident, Autoritatea Ştiinţifică emite opinii, nu ia decizii. Dreptul de decizie, de aprobare aparţine poporului. Poporul este cel care îl alege pe Preşedintele României şi aprobă, în acelaşi timp, şi Programul Naţional de Dezvoltare al României pe perioada celor 4 ani de mandat al Preşedintelui.

Autoritatea Ştiinţifică va emite, de asemenea, opinii privind impactul iniţiativelor legislative prezentate spre aprobare Camerei Reprezentanţilor asupra Strategiei de Dezvoltare a României [alineatul (6)]. Din nou, este vorba de opinii, nu de decizii, de aprobare, sau respingere. Dreptul de a aproba legea aparţine Parlamentului, sau, după caz, poporului însuşi, potrivit Constituţiei. Opinia Autorităţii Ştiinţifice va atrage atenţia decidenţilor că aplicarea legii în cauză va influenţa pozitiv, sau negativ, cursul dezvoltării economiei şi societăţii româneşti.

Autoritatea Ştiinţifică va emite şi opinii privind impactul proiectelor propuse a fi finanţate de la bugetul public naţional asupra Strategiei Naţionale de Dezvoltare a României [alineatul (7)]. La fel şi aici. Deciziile privind aprobarea, sau respingerea, proiectelor respective aparţin autorităţilor executive în al căror obiect de activitate intră aceste proiecte. Prin opinia sa, Autoritatea Ştiinţifică va pune în evidenţă consecinţele, pozitive, sau negative, pe care proiectul respectiv la va avea asupra dezvoltării ţării, sau a comunităţilor locale.

Una stă scris în CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR şi altceva citesc juriştii Consiliului Legislativ, care au primit ordin să dea aviz negativ Constituţiei Cetăţenilor. Deşi citesc ce citim şi noi, aceşti jurişti văd altceva, ei văd că Autoritatea Ştiinţifică, propusă de noi, „ar reprezenta o adevărată <<forţă conducătoare>> a societăţii, întrucât programele asumate de candidaţi, precum şi iniţiativele legislative şi proiectele finanţate de la bugetul public naţional trebuie să se coreleze cu Strategia de dezvoltare a României, elaborată de respectiva Autoritate. O astfel de reglementare, care conferă unei autorităţi o putere supraordonată tuturor celorlalte autorităţi ale statului, este în dezacord cu principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.” Deci, noi SCRIEM că Autoritatea Ştiinţifică emite OPINII şi că deciziile aparţin poporului sau autorităţilor împuternicite de popor, iar juriştii Consiliului Legislativ VĂD că noi conferim Autorităţii Ştiinţifice o putere SUPRAORDONATĂ tuturor celorlalte autorităţi ale statului, că transformăm Autoritatea Ştiinţifică în „forţă conducătoare” a societăţii. Urmează, firesc, pentru ei, concluzia, profund materialist-dialectică, conform căreia această „supraordonare” încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

Juriştii Consiliului Legislativ se prefac a nu vedea nici alineatul (13) al aceluiaşi articol 134.8 din CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR, unde noi am scris că Preşedintele Autorităţii Ştiinţifice este ales de popor, prin vot universal, ca şi Preşedintele României, această prevedere asigurând separarea şi independenţa totală a Autorităţii Ştiinţifice faţă de toate celelalte componente ale statului.

În cadrul Autorităţii Ştiinţifice va funcţiona un Consiliu Naţional pentru Ştiinţă, Tehnologie, Inovare şi Dezvoltare, constituit din 7 experţi în domeniul cercetării ştiinţifice, din care 3 vor fi propuşi de organizaţiile profesionale din institutele, centrele şi unităţile de cercetare aflate sub coordonarea Autorităţii Ştiinţifice, iar 4 vor fi propuşi de Uniunea Naţională a Asociaţiilor Comunitare. Consiliul va aviza toate deciziile Preşedintelui Autorităţii Ştiinţifice, atât deciziile Preşedintelui, cât şi avizele Consiliului, urmând să fie publicate pe site-ul Autorităţii şi în Monitorul Oficial al României.