Articolul 34
În actuala Constituţie, alineatul (1) al acestui articol are următorul cuprins:
„(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.”
Urmărind să dăm acestui alineat mai multă precizie şi claritate, l-am reformulat, astfel:
„(1) Dreptul la sănătate fizică şi mentală, precum şi la hrană sănătoasă, este garantat.”
Cu ochii pe noi, juriştii Consiliului Legislativ, ne spun opinia lor, astfel:
„20. Referitor la art. 34 alin. (1), astfel cum este propus la art. I pct. 34, precizăm că statul nu poate garanta „dreptul la sănătate fizică şi mentală”, ci poate avea obligaţia de a lua măsurile necesare pentru ocrotirea sănătăţii populaţiei, aşa cum se prevede în textul actual al art. 34 alin. (1).
În ceea ce priveşte referirea expresă la calitatea hranei, precizăm că aceasta nu este necesară, întrucât rezultă din prevederea, în alin. (2), a obligaţiei statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice.”
Reţinem, deci că domnii jurişti nu ne reproşează încălcarea vreunei norme constituţionale, sau legale. Ne precizează, numai, că statul nu poate garanta dreptul la sănătate fizică şi mentală, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că măsurile de igienă şi sănătate publică asigură, automat, sănătatea hranei noastre cea de toate zilele.
Reţinem, apoi, că, nici în norma actuală, nici în norma propusă de noi, nu se spune că statul… garantează vreun drept. În ambele norme se spune că dreptul… este garantat, fără a se preciza de către cine este garantat.
Pentru că nu ne este contestat dreptul la opinie, ne-o păstrăm pe a noastră. Credem, deci, că formularea propusă de noi este mai precisă şi mai clară decât aceea din Constituţia actuală.
Cu titlu de exemplu, le amintesc domnilor jurişti că articolul XX din Constituţia Ungariei are următorul text: “Orice persoană are dreptul la sănătate fizică şi mentală “.
Nu sunt specialist în nutriţie, dar bunul simţ îmi spune că sănătatea hranei unui popor nu se reduce la măsurile de igienă şi sănătate publică luate de instituţiile statului. Are mult mai mulţi determinanţi. Tare aş vrea să-i văd pe juriştii Consiliului Legislativ hrănindu-se numai cu ştevie, sare şi apă, toate… supuse măsurilor luate de SANEPID!
Pentru a întări garanţia prevăzută la alineatul (1), am introdus un alineat nou, (1.1), cu următorul cuprins:
„(1.1) Pentru exercitarea dreptului prevăzut la alineatul precedent, statul este obligat să ia măsuri pentru a asigura accesul cetăţenilor la alimentaţie naturală, la apă curată şi la aer curat.”
Juriştii Consiliului Legislativ găsesc şi aici un nod în papură. Iată ce zic ei
„Totodată, menţionăm că obligaţia statului de a lua măsuri pentru a asigura „accesul cetăţenilor la alimentaţie naturală, apă curată şi aer curat” prevăzută în norma propusă pentru art. 34 alin. (1.1) rezultă din dispoziţiile art. 35, potrivit cărora statul trebuie să asigure cadrul legislativ pentru exercitarea dreptului oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic. De altfel, precizăm că formularea propusă prin proiect este discriminatorie, întrucât textul se referă exclusiv la „cetăţeni”, în vreme ce prin art. 35 alin. (1) dreptul la un mediu sănătos este recunoscut, aşa cum este şi firesc, „oricărei persoane” aflate pe teritoriul României, nu doar cetăţenilor români.”
Păi, nu prea se leagă. Suntem la subiectul ocrotirea sănătăţii, nu la ocrotirea mediului înconjurător. Neîndoielnic, sănătatea noastră, a oamenilor, depinde şi de sănătatea mediului înconjurător, în care trăim. Totuşi, sunt două articole constituţionale distincte. Aici, noi ne referim, concret, la obligaţia statului de a lua măsuri pentru ca noi să avem acces la alimente NATURALE, nu artificiale, la pâine şi carne, nu la cocacola, la APĂ CURATĂ, nu intoxicată, cu cianuri, sau chimicale rezultate de la exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică, la AER CURAT, nu infestat cu aceleaşi chimicale, emise din diverse alte surse.
În ce priveşte distincţia între „cetăţeni” şi „persoane”, rămâne să mai analizăm, dar aici este vorba de o obligaţie a statului român faţă de cetăţenii săi, aceea de a le asigura ACCESUL la alimente naturale, la apă curată şi la aer curat, nu faţă de toţi cetăţenii lumii, care, dintr-un motiv sau altul se află, la un moment dat, pe teritoriul ţării. Extrapolând ideea domnilor jurişti, am putea ajunge la concluzia că ar trebui să obligăm statul român să ia măsuri pentru a asigura accesul la alimente naturale, la apă curată şi la aer curat şi pentru soldaţii unor eventuale armate de ocupaţie.
Am păstrat neschimbat alineatul (2), care prevede că „statul este obligat sa ia masuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice”, precum şi alineatul (3), care prevede că “organizarea asistentei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităților paramedicale, precum şi alte măsuri de protecție a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii”.
După alineatul (3), am introdus încă patru noi alineate, cu următorul cuprins:
“(4) Pacienții au dreptul de a-și alege medicul curant din lista celor disponibili la unitatea sanitară căreia i se adresează.
(5) Este interzisă aderarea României la acorduri internaţionale care permit comercializarea de seminţe şi produse alimentare modificate genetic, dacă se creează, astfel, dependenţă economică faţă de producătorii acestora.
(6) Statul român este obligat să asigure dezvoltarea unei industrii naţionale farmaceutice competitive, capabilă să furnizeze cetăţenilor medicamente ieftine şi de calitate.
7) Statul încurajează şi acordă drept de liberă practică alternativelor medicale validate pe plan internaţional.”
Juriştii Consiliului Legislativ nu au nimic împotriva normelor propuse de noi la alineatele (4), (6) şi (7), dar ne spun că norma prevăzută la alineatul (5) este contrară dreptului Uniunii Europene. Iată ce spun domnii jurişti:
„21. Cu privire la art. 34 alin. (5), astfel cum este propus la art. I pct. 34, precizăm că, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, politica în domeniul comerţului intră în competenţa exclusivă a Uniunii Europene. În acest sens, potrivit art. 207 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, „Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile care definesc cadrul în care este pusă în aplicare politica comercială comună”. În cazul în care trebuie negociate şi încheiate acorduri cu una sau mai multe ţări terţe ori organizaţii internaţionale, se aplică prevederile art. 207 şi 218 din acelaşi tratat. În consecinţă, interdicţia prevăzută în cuprinsul normei de la alin. (5) al art. 34 este contrară dreptului Uniunii Europene.”
Domnii jurişti au şi nu au dreptate. Este adevărat că, prin aderarea la Uniunea Europeană, România a renunţat la dreptul de a încheia acorduri cu state din afara Uniunii Europene, în domeniul politicii comerciale. Atenţie! Nu în domeniul comerţului, ci al POLITICII comerciale. Acest drept a fost transferat instituţiilor Uniunii Europene, mai exact, Consiliului şi Parlamentului European. Statul român este, însă, stat membru al Uniunii Europene. El este reprezentat şi în Consiliu şi în Parlamentul European.
Atrag atenţia asupra faptului că articolul 207 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, la care fac referire juriştii Consiliului Legislativ, nu se reduce la alineatul (2) şi (3), din care ei citează. Este mult mai lung. Iată, textul alineatului (1) al acestui articol:
“(1) Politica comercială comună se întemeiază pe principii uniforme, în special în ceea ce priveşte modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare şi comerciale privind schimburile de mărfuri şi servicii şi aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale, investiţiile străine directe, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica exporturilor, precum şi măsurile de protecţie comercială, printre care şi cele care se adoptă în caz de dumping şi de subvenţii. Politica comercială comună se desfăşoară în cadrul principiilor şi al obiectivelor acţiunii externe a Uniunii.”
Notăm, în treacăt, cât de stufos şi ambiguu este textul acestei “norme” constituţionale comunitare, caracter pe care îl au cele mai multe prevederi ale celor două tratate constitutive ale Uniunii, scopul urmărit de “părinţii” acestor tratate fiind acela de a băga în ceaţă pe cât mai mulţi dintre participanţii la ele.
Important, pentru noi, aici, este să atragem atenţia domnilor jurişti asupra faptului că articolul din care ei citează acordă instituţiilor europene competenţe în domeniul politicii comerciale externe. Nu interzice statelor membre ale Uniunii să încheie contracte de import şi export, să se supună propriilor reguli comerciale externe, cu condiţia să nu încalce normele politicii comerciale comune.
Norma propusă de noi nu neagă dreptul instituţiilor Uniunii Europene de a încheia acorduri internaţionale în domeniul politicii comercial externe, acorduri care devin obligatorii şi pentru noi.
Norma propusă de noi nu obligă statul român să încheie tratate internaţionale care să contravină politicii comerciale comune a Uniunii Europene.
Norma propusă de noi interzice statului român să adere la anumite acorduri internaţionale, fie ele cu state din Uniunea Europeană, sau din afara acesteia, anume, tratate care să permită comercializarea de seminţe şi produse alimentare modificate genetic, dacă se crează, astfel, dependenţă economică faţă de producătorii acestora.
În fond, ceea ce urmărim, prin norma propusă, este să nu ne trezim cu acorduri internaţionale, încheiate de statul român, sau de Uniunea Europeană, care să permită corporaţiilor transnaţionale să ne vândă seminţe şi produse alimentare modificate genetic, în condiţii care să ne facă dependenţi faţă de ele.
Această normă obligă statul român, mai întâi să se opună, în instituţiile europene, din care face parte, la încheierea de acorduri internaţionale care să permită ceea ce poporul român nu doreşte. Apoi, îi interzice să încheie el astfel de acorduri. În ultimă instanţă, obligă statul român să facă uz de clauza din tratat care îi permite să se retragă din Uniune, atunci când deciziile şi acţiunile acesteia contravin intereselor sale.